De-a lungul timpului au existat multe încercări de a defini omul, iar concluzia este una certă: omul este o ființă atât de complexă încât nu putem restrânge caracteristicile acestuia într-o singură definiție. Fiecare știință a văzut omul dintr-o perspectivă proprie.
Darwin nu a luat prea mult în considerare aspectele morale superioare ale omului spre deosebire de trăsăturile animalelor, iar potrivit teoriei lui Thomas Hobbes: „omul este lupul omului” făcând referire la latura mai puțin nobilă a celui din urmă. În prezent, dispunem atât de perspective optimiste, cât și de cele care evidențiază latura mai puțin plăcută a omului:
„Omul este un suveran glorios de coroana lui care este gândirea, şi tot atât de sceptrul lui care este expresia.”(Ion Luca Caragiale – La Monza)
„Omul e singurul animal care-şi poate rata viaţa.” (Mircea Eliade)
„Omul este o divinitate înlănţuită de puterea condiţiilor.” (Marin Preda)
În psihanaliza lui Freud, omul este o sumă de instincte și pulsiuni, controlat de sexualitate, acesta concentrându-se pe reconstrucția normalității psihice, insistând preponderent pe patologie. Behaviorismul și comportamentalismul au avut tendința de a face din psihologie o știință exactă, care lua în considerare doar aspectele observabile din procesele interne ale omului. Psihologia umanistă este un curent ascendent, optimist, la o distanță semnificativă de determinismul tradițional, sursa sa esențială fiind filosofia umanistă, cu precădere cea din timpul Renașterii, existențialismul și fenomenologia. Ca o replică la psihologia tradițional-reducționistă, psihologii umaniști găsesc o abordare holistică, ce îmbină caracterul bio-psiho-social și spiritual al omului. Acesta este descris prin intenționalitate, voință, nevoie de actualizare și evoluție, afirmare de sine (P. Ștefăroi- Orientarea umanistă în științele și practicile sociale). Având teorii diametral opuse orientărilor tradiționale, psihologia umanistă pare să fi fost inițial o răzvrătire față de teoriile care descriau omul mai degrabă ca fiind previzibil, manipulabil – din punctul de vedere al lui Skinner – și cel mai probabil bolnav, potrivit lui Freud. Datorită forței cu care a revigorat psihologia, acest curent a fost denumit a treia putere în psihologie, după behaviorism și psihanaliză.
Psihologia umanistă vorbește despre potențialul infinit al omului sănătos, datorat nevoii constante de autodezvoltare, dar ia în considerare totuși posibilitatea apariției impasului existențial. Fiecare individ este unic și este responsabil de propriile acțiuni, datorită liberului arbitru de care dispune. O parte dintre cele mai importante figuri ale psihologiei umaniste: Abraham Maslow (1908-1970), Carl Rogers (1902-1987), Rollo May (1909-1994), Clark Moustakas (1923-2012), Sidney Jourard (1926-1974), Roberto Assagioli (1888-1974). Într-una dintre cele mai complexe lucrări scrise recent despre istoria psihologiei, Duane P. Schultz descrie traiectoria psihologiei umaniste. Apare în prim plan Abraham Maslow, inițiatorul abordării umaniste, denumit „părintele spiritual” al acestei orientări. Maslow reușește să conceptualizeze noile idei antagoniste ierarhizând nevoile umane și demonstrând, în urma studierii unui mic eșantion, că omul are o nevoie înnăscută de autorealizare.
Binecunoscuta piramidă a lui Maslow cuprindea inițial 5 trepte (nevoi). În prezent avem modele mult mai complexe care descriu personalitatea umană, cum ar fi MBTI – Myers-Briggs Type Indicator.
Teoria care susținea că oamenii trebuie să își satisfacă prioritar nevoile de la baza piramidei, în sens ascendent, a fost treptat reevaluată și adaptată. Practica demonstrează că există de fapt multe situații în care indivizii pun pe prim plan nevoia de transcendență sau de autodezvoltare, spre exemplu, chiar înaintea celei fiziologice sau de securitate. Putem lua ca exemplu voluntarii, salvatorii aflați în afara programului, care se implică într-o acțiune de salvare apărută pe neașteptate. De asemenea, nevoia de transcendență se poate dovedi a fi mai importantă decât cea estetică pentru o persoană axată mai degrabă pe dezvoltare personală/ profesională. Așadar, ordinea satisfacerii acestor nevoi poate să difere în funcție de valorile și principiile individului, sau chiar de cultură.
Succesorul lui Maslow, Carl Rogers, întemeietorul terapiei non-directive, centrată pe persoană, duce mai departe ideea că personalitatea umană depinde nu de inconștient, ci de modul în care înțelegem realitatea la nivel conștient, adică, într-un mod subiectiv și unic pentru fiecare individ.
Abordarea lui Rogers permite îmbunătățirea imaginii de sine a persoanei și a devenit extrem de practică pentru un număr mare de veterani la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, care au fost, în felul acesta, integrați mai ușor în viața civilă. Ulterior a fost folosită ca tehnică de formare a managerilor, psihologilor clinicieni, asistenților sociali și consilierilor (Schultz & Schultz, 2020). Teoria rogersiană în ceea ce privește dezvoltarea umană vorbește despre tendința de actualizare a organismului, eul fiind factorul reglator. Acesta menționează de asemenea conceptul de libertate experiențială, care se referă la faptul că subiectul este liber să se exprime, atât la nivel verbal, cât și emoțional (Mitrofan, 2000). Rogers contribuie în cadrul psihoterapiei cu o serie de tehnici valoroase, utilizate în psihoterapia contemporană: ascultarea activă, reflectarea, repetiția ecou, amplificarea, reformularea sinteză sau prin inversiunea raportului figură- fond, reformularea clarificatoare, tehnici de deschidere, comunicarea aici și acum, o imagine clară a atributelor psihoterapeutului și a condițiilor procesului terapeutic (Mitrofan, 2000).
Rollo May, promotorul psihoterapiei existențiale, a încercat îmbinarea acesteia împreună cu alte teorii, precum cele ale lui Freud sau Erich Fromm. Cele mai importante lucrări ale sale: „Love and Will” (1969), „Power and Innocence: A Search for the Sources of Violence (1972)”, „Freedom and Destiny” (1981), „The Psychology of Existence” (1995) și „Descoperirea ființei. Fundamentele analizei existenţiale”, tradusă în limba română abia în anul 2013.
O contribuție majoră a avut-o celebrul psiholog umanist contemporan Clark E. Moustakas (1923–2012) la fondarea Association for Humanistic Psychology și a revistei academice Journal of Humanistic Psychology, autor a peste 40 de cărți.
Un alt membru al AHP, Sidney Jourard (1926-1974), fost președinte al asociației, descrie imaginea omului solitar și personalitatea sănătoasă și aduce în lumină conceptele de autodezvăluire a sinelui și conștiință corporală (www.sidneyjourard.com). Un alt reprezentant de seamă al psihologiei umaniste este italianul Roberto Assagioli (1888-1974) care realizează o adaptare a teoriei psihanalitice. Fondator al psihosintezei, Assagioli menționează în teoriile sale conceptul de subpersonalități, folosit în prezent în cadrul psihoterapiei integrative. În recenzia lucrării „The Act of Will”, J.L. Servan- Schreiber spunea despre Assagioli că acesta „gândește și scrie precumn un tată ideal- tatăl tău, care ți-ar da sfaturi despre cum să îți gestionezi viața și să și simți plăcere în timp ce faci asta”. Assagioli, împreună cu Stanislav Grof, contribuie la dezvoltarea psihologiei transpersonale.
Asociația Transpersonală Română definește psihologia transpersonală ca fiind o consecință a evoluției psihologiei umaniste și mai mult decât atât, o denumește „a patra putere”.
„Psihologia transpersonală este abordarea psihologică ce studiază fenomene dincolo de eul personal, şi este o psihologie integratoare/holistică, în care dinamica centrală este înţelegerea şi cultivarea transformării omului.” (Glenn Hartelius, Mariana Caplan PhD, Mary Anne Rardin MA- “Transpersonal Psychology: Defining the Past, Divining the Future”- 2007, din volumul 35, The Humanistic Psychologist).
Psihologia transpersonală explorează stările de conștiență modificată, practici și experiențe din religiile lumii și în cadrul tradițiilor esoterice, arta transpersonală – simboluri și arhetipuri (www.transpersonalromania.ro). O altă abordare umanistă este gestalt-terapia, care explorează prezentul clientului într-o manieră flexibilă și autentică, concentrându-se pe a observa și a înțelege cum trecutul influențează prezentul. Principiul de bază este: “întregul nu este suma părților”, axând așadar metodele pe întreaga experiență a clientului, nu pe a descompune experiența.
Importanța prezentului și a relației terapeutice apare de asemenea ca o caracteristică și în psihoterapia experiențial – unificatoare, în care, clientul învață acceptarea și starea de martor al experienței în desfășurare (Mitrofan, 2000). Psihologia umanistă utilizează premisa conform căreia individul dispune de resursele necesare pentru a evolua și a se actualiza, doar are nevoie ca acestea să fie readuse la viață, dintr-o formă latentă.
Psihologul umanist nu își propune să modifice comportamente într-un mod programat, ci prin explorare, întelegere, facilitând integrarea și acceptarea unui proces dureros pentru client, prin introspecție legat de prezent, aici și acum, nu prin procese psihice inconștiente, ci cel mult, prin intermediul soft-determinism-ului (care acceptă existența mecanismelor biologice la un loc cu liberul- arbitru). Odată cu schimbarea în timp a opticii legat de procesul psihoterapeutic și de client, se schimbă și imaginea psihoterapeutului. Acesta apare ca având trăsături umane, de empatie și chiar compasiune, nu simte nevoia să controleze procesul terapeutic într-un mod rigid, ci oferă propriul exemplu de umanitate, oglindind și conținând emoțiile clientului și înapoindu-le atunci când acesta este mai pregătit pentru a le accepta. Psihologia umanistă are o viziune holistică, folosind ca instrument creativitatea metodologică și făcând apel la emoțiile refulate și inaccesibile prin intermediul imaginației și al expresivității. Individul este văzut ca fiind valoros și unic, deținătorul unui suflet, nu o mașinărie de impulsuri. Acesta poate accede către versiuni ale sale înalt spirituale, poate trăi experiențe mistice, eliberându-se din tiparele oricărei paradigme rigide care pare să îl cunoască și să îl încorseteze în fel și fel de diagrame sau statistici.
Dezvoltarea umanismului este de fapt dovada evoluției școlilor de gândire și a omului în general: individul constată despre sine că are nevoie să se simtă liber, să ia decizii, să se exprime, să creeze și să trăiască armonios, fără a fi redus exclusiv la un produs al familiei și traumelor, ci în control deplin al prezentului său.
Bibliografie:
Assagioli, R., (2022). Subpersonalities. A collection of articles, Kentaur Publishing.
Assagioli, R., (1983). The Act of Will. Penguin Books.
Dedu, C.,(2015). Terapia centrată pe client. Practica ei actuală, implicații și teorie. București: Editura Trei.
Kiss, J.-F.,(2022). Istoria psihologiei în România. Tipare și factori ai evoluției în perioada totalitară și postdecembristă. București: Editura Didactică și Pedagogică.
May, R., (2013). Descoperirea ființei. Fundamentele analizei existențiale. București: Editura Trei.
Mitrofan, I., (2000). Orientarea experiențială în psihoterapie. Dezvoltare personală, interpersonală, transpersonală. București: Editura S.P.E.R.
Moustakas, C., Moustakas, K., (2004). Loneliness, creativity and love: Awakening meanings in life. Philadelphia. PA: XLibris.
Ralls, E., Riggs, C., (2022). Cartea mică a psihologiei. București: Niculescu.
Schultz, D. P., Schultz, S. E., (2020). O istorie a psihologiei moderne. București: Editura Trei.
Ștefăroi, P., Orientarea umanistă în științele și practicile sociale. Colecția Electronică Psihologie și Asistență Socială Umanistă.
MONIKA CHIRIACESCU
consilier dezvoltare personală
Psiholog specializat în consiliere psihologică experiențial-unificatoare. Emily Bronté, Shakespeare și Charlotte Bronté mi-au călăuzit, surprinzător, drumul spre infinita pasiune care urma să devină, de fapt… psihologia! Refugiată în literatură, la vârsta cu cele mai mari provocări, 16 ani, mi-am propus să dărâm zidurile pe care le ridicasem în fața celorlalți, să nu mai sap tranșee. M-a cucerit atât de tare sentimentul, încât aproximativ 2 decenii mai târziu mă ocup tot cu asta… pentru alții.
„Dorește și învață să netezești acele cute posomorâte dintre sprâncene, să deschizi tare pleoapele și să schimbi drăcușorii în îngeri plini de încredere, nevinovați, care să nu bănuiască pe nimeni și să nu se îndoiască de nimic, să vadă întotdeauna prieteni acolo unde-s siguri că văd dușmani. Caută să n-ai înfățișarea unui dulău arțăgos, care, deși știe că merită loviturile primite, din pricina suferinței lui, urăște atât pe cel ce i le dă, cât și pe toată lumea.” („La răscruce de vânturi”- E. Bronté)
