M-a interesat întotdeauna “recuperarea memoriei”: cum faci ca, prin scris, să (re)actualizezi anumite experiențe și amintiri, să le oferi un sens, adesea chiar o utilitate. Sunt, poate, anumite cadre care au nevoie de acest proces – și, atunci, scormonești, le aduci la suprafață, le explorezi chiar și doar pentru a le enunța și (a le) oferi un spațiu în care să existe. Fie și numai pentru a nu le uita — sau, din contră, pentru a le privi astfel și a le oferi un sens.
Am găsit în poame divine o călătorie prin memorie câteodată fragilă, uneori incisivă. Această traversare pare să ofere o anumită stabilitate. O fundație puternică, cu toate neajunsurile ei, pe care doar poeta are voie să o destrame: nicio furtună din afară nu tulbură temelia; în schimb, orice rafală e pasibilă de furie și rezistență din partea poetei: doar ea are voie să dea jos bucățică cu bucățică din ceea ce s-a construit, să analizeze și să construiască în loc. Curiozitățile și judecățile din afară sunt privite cu răceala unui trib mic, dar puternic, care nu poate permite niciunui neinițiat să ia parte la ritual. Și aici nu e vorba despre acea zicală românească care spune că rufele murdare se spală în familie, ci despre faptul că în fața vieții altcuiva, oricât de expusă, nu vei putea oferi verdicte sau acuzări. Acest rol rămâne în întregime actantului: de a distruge, de a repara, de a (de)plânge, de a (se) vindeca.
ce-i aia bianca ela? întreabă poeta (probabil doar parțial retoric) la finalul poemului bianca ela (pag 31-32) în care vorbește direct despre relația dintre numele care semnează această carte, poezia în sine și posibilul interes al altora de a afla cine este această persoană care scrie (vorbind astfel și despre rolul scriitorului și cum se prezintă această ființă). E un motiv recurent în această carte — având în vedere anonimitatea preferată de persoana care a scris poame divine, dar m-a intrigat acest mod de a pune problema aici: ce-i aia bianca ela, care ar putea însemna în aceeași măsură un vârtej identitar rupt în categorii (ca exercițiu, ce este și ce nu poate fi o biancă ela).
Este de asemenea și o amprentă-manifest a volumului: unii cititori poate vor dori să perceapă această acțiune ca pe o “non-acțiune”, o ascundere, o voalare intenționată care să permită și libertatea de mișcare, dar și ceea ce unii ar numi o fugă de asumare. Alți cititori poate că vor găsi aici o manifestare împotriva statutului de scriitor/poet, dar, din nou, o libertate de mișcare și exprimare pe care doar anonimatul ți-o poate oferi. Nu știu în ce măsură e vorba aici de o abandonare a interesului pentru statutul de poet/ă sau de un mister a la Elena Ferrante. Intuiția îmi spune că e mai mult vorba despre (auto) protecție, ca o mică vrajă care permite scrisului să apară în lume (și care, uneori, e condiție absolut necesară și chiar suficientă): “oricine poate să încerce/ e libertate/ sunt șanse egale/ nu te împiedică absolut/ nimeni — nimic. // scriitorul/ doar nu e o foaie albă/ și un gen obscur/ un gen neclar, un stil neclar/ o jumătate/ ceva neterminat nu putem trece în procesul verbal/ (…) ce-i aia bianca ela?”
Cartea asta se deschide cu un poem absolut superb: Semnele care pare a fi în mod real o (re)întoarcere în trecut, o (re)vizitare a unui spațiu fragil și ușor abuziv, acolo unde o fetiță încearcă să relaționeze cu persoanele cele mai apropiate din familia sa și se lovește de ziduri, de inadecvări emoționale. Acest poem e marcat de una din temele principale ale cărții, relația cu scrisul, de data aceasta apărută în prim plan: ca descoperire a lui și a ceea ce ar putea să devină, poate chiar ca un simbol pentru anonimatul cărții.
Pentru că în Semnele, fetița scrie foarte urât, iar când îi arată mamei sale o poezie pe care a scris-o, primul lucru (și cel mai important!) pe care-l menționează mama este o greșeală de scriere. Această manifestare este dublată de absența emoțională, chiar fizică, de uși închise și mici traume care apar atât de simplu în viața unui copil care își pune suflul și energia pe tavă și este zdrobit prin cele mai mici și ușoare gesturi de către adulți. Acest poem este fenomenal din multe puncte de vedere (și perfect ales pentru începutul acestei cărți), dar subsumează, într-un fel superb și greu de descris, tot proiectul cărții: ceea ce urmează, ceea ce ar fi putut fi și n-a fost, relația cu scrisul, gramatica, cu familia și altele asemenea. E de asemenea și poemul care m-a făcut să iubesc cartea asta încă de la început — desigur, într-o anumită măsură pentru că toate am fost într-un punct sau altul fetița despre care vorbește bianca ela.
“În spatele ușii sunt toate fetițele crescute ca și cum ar reprezenta o absență, un minus ceva mai puțin ceva care trebuie călcat în picioare, zdrobit toate fetițele crescute ca și cum ar reprezenta etapa intermediară materia amorfă, multiplă, cea mută și fără cuvinte crescute ca și cum ar fi strugurii materiei care naște din care se naște sângele altora ca și cum fetițele nu ar merita atenția voastră pentru că fetițele reprezintă Uitarea (...) În spatele ușii este fetița în carne și oase nu e o metaforă nu e o alegorie nu e un pretext pentru literatură Și fetița aceea din spatele tău sunt eu. Deschizi? Încă nu e târziu. Deschide.”
(p. 5-18)
Am împărțit cartea asta, voluntar sau involuntar, în două părți:
(a) explorând memoria & spațiul copilăriei, cu toate semnificațiile sale personale și obiective. Aici intră desigur fetița, dar și relațiile sale și efectul pe care acestea le-au avut asupra ‘construcției’/ evoluției ulterioare, întâlnirile cu scrisul (necesitatea acestuia), dar și această traversare despre care vorbeam la început. Revizitarea memoriei, încercarea de a manipula amintirile și de a le oferi un spațiu (oarecum) etern, măcar durabil, care să ofere un sens și să recupereze o viață care, într-adevăr, nu o să mai existe niciodată (și cum poți știi că a fost ce-a fost, dacă nu consemnezi cumva toate astea?) Acest proces îl văd și ca pe unul vindecător (și de sine, dar și pentru ceilalți), cu toată fragilitatea și frustrările aferente.
(b) o expresie a maturității — de la jumătatea cărții încolo, a doua parte pare să se desfășoare nu doar într-o zonă mai matură, dar și vocea în sine are o tonalitate complet diferită. Nu doar vocabularul, intențiile și desfășurarea narativă, dar și ceea ce am putea numi “atmosferă” și chiar protagonista. Am găsit aici o asumare directă a primei părți, dar și o trecere îndelungată prin viață care permite un anumit tip de discurs, precum și anumite tipuri de vindecări, iertări, acuzări și altele din sfera aceasta.
Cred că avem de-a face cu o carte densă care explorează foarte multe, nu doar ceea ce numim adesea “autoscopie a sinelui” și un anumit tip de autobiografism, dar atinge subiecte ca feminismul, stigma împotriva bolii, persoanelor queer, împotriva minorităților și, desigur, femeilor (chiar în spațiul literar). De fapt, sunt mai multe cadre și versuri care te fac să crezi că persoana care scrie s-a aflat de mai multe ori în fața unor atacuri doar din pricina acestei dihotomii poet/poetă. Poame divine vorbește lesne despre patriarhat și abuzuri, despre ușurința cu care rănești, despre greutatea ținerii la distanță a celorlalți.
Cu toată asumarea acestei atitudini puternice, cred că orice discurs care atinge problemele acestea are în spate un bagaj greu care face necesar acest manifest, un lucru cu care rezonez în general. Când am scris despre “Fetițe dulci” de Lorena Enache, am vorbit despre o atitudine care părea să fie așezată pe raftul feminismului ca principiu redundant, în sensul asumării directe și personale al acestei tării. În poame divine avem de-a face cu un alt tip de feminism, unul manifest care se desfășoară pe multiple straturi (de altfel necesare) și care poate deranjează, dar despre care cred că multe (sau multx) vom iubi să citim.
Am adorat cartea asta și găsesc că aș putea scrie din multiple unghiuri despre ea — de aceea cred că e necesară o recitire și mai atentă după ce trece suficient timp. Voiam să vorbesc despre competiție versus cooperare, o posibilă paralelă jucăușă cu anime-ul Kaleido Star în care personajul principal, Sora, nu se supune competitivității ca acrobată și găsește răspunsul tocmai în armonie&cooperare. Ceea ce m-a făcut întotdeauna să mă gândesc la cât de nocive pot fi spațiile doar competitive pentru cei capabili de frumos, dar nu la fel de îndemânatici în înfruntări — un lucru despre care mi se pare că vorbește bine bianca ela în poezia din volum.
Am vrut să spun mai multe despre cât de vindecătoare mi s-a părut cartea, cât de bine mi-a prins feminismul din ea și ce plăcere a fost să dau peste paginile groase, rezistente, în opoziție directă cu foile subțiri pe care a scris prima oară fetița: “așa se făcea pe atunci hârtia/ subțire ca frunzulițele care coboară în vârtej.” Am vrut să scriu despre cât de bine și util explorează ideea de femeie ca purtătoare de uter și responsabilă de reproducere – despre toxicitatea acestei culturi și importanța alegerii personale, despre cum se răsfrânge această educație și presiune asupra individualității. Și cât de necesar devine atunci un discurs care manipulează instanțele trecutului cu cele ale prezentului, care încearcă să împace parcursul personal anevoios și să-și declare autonomia. Sunt multe lucruri despre care aș fi vrut să scriu, dar spațiul s-a terminat, așa că rămâne o carte pe care nu o pot recomanda suficient.
