„O iubire ideală, veșnică, fără ură, există doar între dependent și drogul său”. (Freud)

Încă îți veghez somnul. Te privesc și abia respir de frică să nu te trezesc. Nu-ți văd chipul, dar te simt liniștită, aproape zâmbești… Mă lipesc de tine și o fac cu mare atenție, să nu te tulbur… Te vreau liberă. Te ating încet pe umărul stâng și te sărut pe trapez, în timp ce mai „prizez o linie” din mirosul tău exact așa cum făceam pe vremea când credeam că doar cocaina va fi drogul meu preferat. Ești mirosul pe care îl caut de atâtea vieți în care am „jucat” toate rolurile posibile, în care doar am „bântuit”, căutând bucata lipsă din mine. Îmi dau seama că se crapă de ziuă și intru în criză de timp. Cu mult curaj te strâng în brațe și mă dizolv, înainte de a-ți vedea zâmbetul… Ești liberă!

Deschid ochii speriat, mă uit în jur și-mi dau seama că m-am întors în camera mea, de unde plec în fiecare noapte.

„Agape” – „iubirea lui Dumnezeu”, este termenul care face parte din primele încercări de a conceptualiza cea mai complexă și controversată emoție umană, iubirea. Filosofii greci descriau astfel o formă de iubire divină, utopică. „Eros”- „dragostea pasională”, era mai aproape de o formă de iubire umană.

În concepția lui Nygren, „motivul agape întâlnește mereu și mereu motivul eros, iar ițele lor sunt atât de întrețesute, încât e aproape cu neputință să le despărțim clar” (Nygren, A., 2019, Eros și agape. Prefaceri ale iubirii creștine). Cu ajutorul termenilor grecești și al afirmației lui Nygren, putem concluziona că o iubire desăvârșită, necondiționată, este posibilă în realitate. De-a lungul vremii, ideea de iubire a fost dezbătută din foarte multe perspective: spirituală, populară, ezoterică, religioasă, filosofică, culturală și științifică.

Iubirea nu este un adevăr absolut, ci o simțire intimă și subiectivă, așadar aproape imposibil de stabilit dacă și ce formă de iubire a simțit cineva. În nevoia de a identifica un răspuns cât mai aproape de realitate la agnostica întrebare „oare m-a iubit/ mă iubește cu adevărat?”, am putea doar să luăm în considerare faptul că fiecare simte iubirea într-un mod diferit. Experiențele trăite în iubire sau în lipsa acesteia, sunt adesea cauza depresiilor, anxietății și a celor mai profunde introspecții. Probabil aceste schimbări comportamentale l-au determinat pe Freud să afirme despre iubire că „este o stare de psihoză temporară”. Cu toate acestea, cercetătorii nu au lăsat în voia sorții nici măcar un sentiment atât de volatil, ba din contră, au reușit în mod paradoxal să îl cuantifice și să îl clasifice în nenumărate moduri, prin intermediul a ceea ce urma să devină „psihologia iubirii”. Din punct de vedere neurologic, procesul a fost explicat prin faptul că feromonii, dopamina, noradrenalina si serotonina stimulează centrul de plăcere al creierului, ceea ce în etapa de îndrăgostire și atracție sexuală, duce la nevoia de a avea aproape persoana, pentru a mai experimenta aceeași senzație. Dacă apropierea se păstrează, urmează o etapă de iubire mai așezată decât îndrăgostirea, care durează până la trei ani. După această perioadă, pasiunea și intimitatea sunt primele expuse eroziunii, însă cuplul poate păstra angajamentul.

În opinia mea, viziunea utopică a grecilor despre iubire are ca echivalent, în psihologie, termenul de „iubire desăvârșită” (așadar, ideală) descris în 1986, de psihometricianul Robert Sternberg. Această formă de iubire este extrem de rar întâlnită în realitate, deoarece criteriile care o descriu sunt rareori prezente concomitent, însă, din același motiv, este și cea mai durabilă. Potrivit teoriei triunghiulare a lui Sternberg, iubirea desăvârșită este bazată pe pasiune, intimitate și angajament. În lipsa acestor componente, vorbim despre noniubire, caracteristică prezentă în majoritatea interacțiunilor cotidiene. Pentru ca relația de cuplu să poată funcționa cât mai bine, este nevoie de cel puțin două dintre aceste criterii.

Prin permutarea celor trei trăsături (pasiune, intimitate și angajament), rezultă următoarele forme de iubire:

• prietenia: bazată pe intimitate.
• infatuare/ îndrăgostire: bazată pe pasiune, dar fără angajament; caracterizată de excitare psiho-somatică.
• iubirea goală: implică doar angajament; adesea întâlnită în cuplurile longevive, unde dispar sentimentele.
• iubirea romantică: implică intimitate și pasiune și este întâlnită în cuplurile longevive, la începutul relației, înainte de luarea unui angajament.
• iubirea parteneriat: bazată pe intimitate nonsexuală și angajament, mai puternică decât prietenia, de asemenea întâlnită în cuplurile longevive, unde dispare atracția sexuală.
• iubirea pasională: implică pasiune și angajament; întâlnită în cazul cuplurilor care se îndrăgostesc și își iau un angajament în scurt timp, fără să fi avut parte de intimitate, fără să se cunoască suficient; cu multe șanse de a fi un eșec (Sternberg, R. J., & Grajek, S., 1984, The nature of love. Journal of Personality and Social Psychology, 47, 312-329).

Tot grecii formulează și primele idei despre iubirea sub formă de joacă, denumită „ludus”, sau iubirea ludică, caracterizată, după cum sugerează denumirea, de o mare intimitate, dar fără angajament.

John Alan Lee în 1973, se joacă, la rândul său cu iubirea, combinând forme ale ei, precum culorile primare pot fi combinate pentru a rezulta alte culori. Acesta adaugă două concepte interesante: „mania” și „pragma” (Lee, J. A., 1977, A typology of styles of loving. Personality and Social Psychology Bulletin).

Mania este compusă din iubire erotică și o latură ludică, așadar cu potențial de iubire obsesivă. Iar la polul opus avem „pragma”, iubirea familială, naturală, instinctivă, în care se încadrează și sentimentul matern.

Dintre atâtea moduri în care putem iubi, apare firesc întrebarea: „care este cea mai sănătoasă iubire” și care este, acea iubire despre care Emil Cioran spunea că ne poate salva?

Agape și Pragma sau iubirea desăvârșită sunt manifestări ale iubirii supreme, divine, lipsite de egoism și necondiționată. La polul opus regăsim însă, iubirea modernă, contemporană, care are ca rol suprem întărirea Ego-ului și care a pierdut esența descrisă de marii filosofi. În zilele noastre, iubirea desăvârșită ar însemna că altruismul și dăruirea se contrabalansează prin limite clare care nasc respect și relații de durată.

Omul, prin natura sa, are atât de multe nevoi, încât devine imposibil și nedrept să-și stabilească să poată iubi necondiționat. Dar cred că însăși strădania de a nu judeca, ci de a exprima asertiv, de a clarifica, în locul luptei de putere, l-ar putea aduce foarte aproape de o iubire necondiționată. Încrederea, intimitatea, pasiunile comune, diferențele văzute ca o completare reciprocă și nu ca impediment, ar putea descrie o frumoasă poveste de dragoste. Iubirea sănătoasă, hrănitoare, nu poate fi un liant care unește oameni în suferință, ci care celebrează viața și pe cei doi parteneri. Cu atât de multe informații la îndemână și moduri de a ne vindeca, avem șansa să fim o generație care iubește sănătos și liber, dacă lăsăm la o parte prejudecățile și învățăm să trăim mai simplu.

Așadar, este iubirea pe care o simțim acum ACEA iubire care ne poate salva? 

MONIKA CHIRIACESCU (M.C.)

consilier dezvoltare personală

Psiholog specializat în consiliere psihologică experiențial-unificatoare. Emily Bronté, Shakespeare și Charlotte Bronté mi-au călăuzit, surprinzător, drumul spre infinita pasiune care urma să devină, de fapt… psihologia! Refugiată în literatură, la vârsta cu cele mai mari provocări, 16 ani, mi-am propus să dărâm zidurile pe care le ridicasem în fața celorlalți, să nu mai sap tranșee. M-a cucerit atât de tare sentimentul, încât aproximativ 2 decenii mai târziu mă ocup tot cu asta… pentru alții.