Cum vorbim despre maternitate? Ca poetă, dar și ca mamă, e ceva ce mă întreb adesea. Gabriela Feceoru se pare că a găsit un răspuns la întrebarea asta pe care l-a transformat într-o carte. Ultimul său volum de poezie, vax, apărut la Editura Charmides în 2022, se preocupă cu multiplele fațete ale maternității, tranziția de la femeie la mamă și la tot ceea ce a însemnat acest lucru, despre marginalizare și evadare. Un discurs despre această experiență devine, inevitabil, o expunere — în măsura în care se dovedește a fi un demers autentic, iar cel de față este cu siguranță.

 Poemele sunt pline de vulnerabilitate, dar și de forță. O carte în care se vorbește despre maternitate se poate transforma lesne în terapie sau chiar într-un potențial “manual” pentru alte persoane — de aceea sunt valoroase experiențele personale pentru că pot avea rezonanță directă cu ceilalți. Dar în aceeași măsură în care poate fi un demers vindecător, poate fi și unul dureros. A pune la microsop, a privi direct, fără voal, cu sinceritate și chiar cu o anumită duritate toată această experiență poate fi, în aceeași măsură, un lucru destul de conflictual. Ca cititor, poți fi lesne surprins, dar și lovit, de onestitatea prezentă în această carte. Ca mamă, accepți versurile ca atare și te poți bucura, fără ca acest lucru să pară grotesc, că poeta a decis să scrie despre asta într-un mod atât de vital. Totul e viu în poezia din vax — iar asta înseamnă, adesea, că și doare.

Cartea începe cu un poem superb despre corp și transformările la care a fost supus în timpul sarcinii: “abdomenul meu era perforat dar al ei nu/ voiam să mă pun față în față cu adevărul pe care nu îl mai cunoșteam/ atunci fusese ultima dată înainte de sfârtecare/ când mi-am privit abdomenul în fața unei alte oglinzi/ și mi-am spus: voi deveni mamă.” (eu și prietena mea ne aflam într-un restaurant, p. 9) În continuare, vorbește despre această dualitate a așteptării și fricii: teama că nu vei mai putea niciodată accesa persoana care ai fost înainte să devii mamă. În termenii cei mai simpli (i.e. corpul tău), dar și mai departe, acolo unde tot ceea ce ești va exista în relație cu copilul tău și modul în care vei fi judecată&percepută va depinde, într-o măsură sau alta, de această relație și nouă transformare. Așa cum ne-a obișnuit și în alte volume de-ale sale, Gabriela Feceoru e profund preocupată de corpul femeii: spațiul pe care îl ocupă și modul în care o face, cât este voință și forță proprie, cât interdicții și judecăți exterioare. În vax merge chiar mai departe, accesând un tip de onestitate admirabilă (și similară cu cea prezentă în eseul despre singurătate apărut în antologia Singuraticele, Editura Neverland).

Pare să ne promită că nu ne va amăgi — și nu o face, e dezinhibată și incisivă, poemele ne vorbesc despre o fostă relație, despre legătura cu copilul său și cu mama sa, adesea lăsându-ne să privim înăuntru. Ne vorbește despre nemulțumiri și frustrări, despre neajunsuri și abandon, dar și despre marginalizare cruntă și violență. Este o temă recurentă în poezia ei — cu toate astea, mereu pare să te ia pe nepregătite. În cartea aceasta trece și limitele acestui discurs și ne oferă o parte din intimitatea trecutului său, acolo unde au fost împreună nu doar abandonul și durerea, ci și abuzul emoțional și fizic. Toate acestea au lăsat, desigur, urme care nu vor fi șterse sau recuperate doar printr-un demers poetic, dar despre care devine necesar să scrii — atunci când ești poet(ă), dar mai ales pentru că, într-un anumit fel, poate neintuitiv, devine datoria ta să o faci. Pentru tine, dar și pentru celelalte. Această carte pare să fi fost scrisă într-o singurătate aproape agresivă, necesară, lipsită de un anumit tip de îngăduință. Așa cum nu își menajează cititorii, nu se menajează nici pe sine scriind, nici pe apropiați.

 Când ne oferă imaginea abdomenului în schimbare, dezgustul față de incapacitatea de a-ți recupera corpul, suferința și eliberarea, un duo teribil, în relație cu copilul crescut la distanță — toate acestea și multe altele nu par să iasă dintr-o zonă a blândeții, ci, mai degrabă, una a necesității inconfortabile. Adesea simți furie în versurile ei — iar faptul că nu o acoperă cu nimic îți oferă, poate paradoxal, confort. Ca mamă (dar și ca femeie!) îi înțelegi frustrările și furia — și ce e cu adevărat formidabil, dacă în sfârșit te afli pregătită să înțelegi (i.e. ai ajuns la un anumit grad de empatie), atunci nu vei judeca nici alegerile și nici modul atât de sincer în care a decis să vorbească despre maternitate și transformarea în mamă. Mai important decât atât, cred că vax ar putea fi chiar un soi de lecție. Adesea se întreabă în societate de ce să citești poezie, la ce ajută? iar cu unele cărți e foarte simplu să răspunzi, cum e și cazul acesteia. Modul vulnerabil și onest în care a decis să analizeze maternitatea, abuzul, relațiile și transformarea sa cu toate frustrările, furiile, tristețile, bucuriile, reușitele și nereușitele laolaltă, face cartea asta valoroasă într-un mod aproape practic. Pentru că în mod real poate ajuta, în aceeași măsură în care, presupun, poate înfuria anumite persoane. Dar acesta este doar un prim semn al unei poetici grozave — cât stârnește reacții din cele mai contradictorii, știi că și poezia aceea trăiește și acaparează, iar poezia Gabrielei Feceoru e pregătită să ia spațiu, nu doar să-l ocupe. Poate că singurătatea din care pare să izvorască îi oferă o anumită forță:

intru în acest document ca în viața mea/ am douăzecișicinci de ani acum dragul meu/ și nu sunt stabilă cum credeam că voi fi/ primăvara tot îmi place liliacul/ și iarna tot am în minte podurile înghețate (…)” (p. 86)

Mi s-a părut o excelentă incursiune în maternitatea conflictuală: fețele nevăzute ale maternității, ce înseamnă să fii mamă singură și să supraviețuiești unui anumit tip de abuz, unor anumite tipuri de încercări, despre singurătatea și forța transformării din femeie în mamă. Cum toate acestea sunt stilizate și înfrumusețate de societate, dar înăuntru, acolo unde ești tu cu copilul tău, lucrurile vor arăta complet diferit. Nu se ferește să vorbească nici despre ajutor, dar nici despre o lipsă generalizată a empatiei din partea societății, unde începe mama și unde se termină, cât din ceea ce ai devenit mai ești tu cu adevărat. Nu există niciun loc în care să te ascunzi, așa că trebuie să scrii despre asta —

“și tot ce trăiesc acum e o continuă pedeapsă și tot sper că la/ anul se va termina. îmi spun/ în șoaptă în mijlocul palmei în fiecare noapte minciuna asta./ nu plânge și totul se va împlini prin puterea cuvântului tău./ în mine ucid persoane în formare și emoții persoane din minte și amintirile lor.” (p. 124)

Curajul reverberează în fiecare poem și îl aprinde — citind cartea asta, prinzi și tu curaj să te privești în oglindă și să îți spui adevărul.

RAMONA BOLDIZSAR

Poetă, mamă, podcaster, blogger, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești. Scrie despre cărți pentru că le iubește. A absolvit Filosofia și a debutat în 2021 cu volumul de poezie „Nimic nu e în neregulă cu mine” (Casa de Pariuri Literare). E gazda podcastului literar Perfect Contemporan.

O găsiți frecvent pe https://ramona.boldizsar.ro