Am auzit și am vorbit cu mulți scriitori care spun că le este dificil să recenzeze cărțile unor prieteni. Nu am avut niciodată sentimentul ăsta, dimpotrivă, îmi place să-i citesc pe scriitorii pe care-i cunosc, cu atât mai mult, în cazul unui autor pe care-l consider prieten. Cel mai probabil, profesia mea de psiholog/psihoterapeut m-a făcut, în timp, să-mi fie ușor să fiu obiectiv, iar subpersonalitatea mea de cititor să nu se lase contaminată de subiectivitate.
Citindu-i scrierile lui Mihail Vakulovski, inclusiv interviurile, am avut mereu senzația că personajul central al literaturii sale este tatăl. De la el pornesc toate și nu se sfârșesc, chiar dacă a trecut pragul acestei vieți.
„Tata mă citește și după moarte (poVeste 18+ despre copilăria sovietică & despre copilăria Uniunii Sovietice)”, apărută în 2020 la editura Humanitas, este câștigătoarea Premiului Cartea Discretă a Anului 2020, oferit de către ARCCA – Asociația Română a Creatorilor Culturali și Artiștilor, o carte scrisă cu mare plăcere, după cum spune autorul, dar care este citită cu la fel de mare plăcere.
Am citit-o de două ori. Prima dată, cu o bucurie dezinvoltă, când a apărut, pentru că aveam chef să râd – fusesem anunțat că așa se va întâmpla – și a doua oară, cu câteva zile în urmă. M-am distrat copios de fiecare dată. Singura dificultate: să mă concentrez pe a scrie despre carte, când mă distram citind-o.
Deși ne este prezentată ca un roman fragmentar, ar putea fi, la fel de bine, o carte de poezie în proză. „Tata mă citește și după moarte” este o antologie de umor și istorie rurală a URSS-ului, văzută prin ochii copiilor (pe de-o parte), dar și a părinților lor (pe de altă parte). Astea două ar fi planurile cele mai simple și ușor sesizabile. Planurile și personajele mărețe ale sovieticilor (Lenin, Gagarin – care nu e tocmai încântat de comunism) se suprapun cu muzica rock și ruperile de ritm și timp, date de Europa Liberă (alte două posibile planuri).
O carte care te convinge indiferent asupra cărui pasaj te oprești și e aproape imposibil să determini ori să spui: „Ăsta-i reprezentativ, este piesa de rezistență”
„Am ieșit la fereastră, băieții mă strigă, mă așteaptă, nerăbdători, pe mine, da’ eu nu pot să-l adorm pe Sandu. „Las’ că vin”, am scos pernele din dulap, am lăsat una jos, l-am așezat pe Sandu pe ea, așa râzând de mine, am pus o pernă deasupra, ca să nu-l audă mămica dacă o să strige și gata, hai la fotbal. I-am bătut măr pe cei de pe ulița Lenin. 7-2, ca la război, am dat patru goluri, i-am futut de i-am rupt, blea – cum ar zice Valeri. Da’ iarna trecută le-am tras-o și la hochei, pizdiucii. Satul se împarte în cei din clasa „A” și cei din „B”, iar ulița Lenin ne desparte și ne ațâță pe unii împotriva altora. Noi suntem Berbecii, ei – Aricii, noi – Bolnavii, ei – Anormalii, noi – Bandiții, ei – Animalele, noi – Blestemații, ei – Anemicii, noi Bolșevicii, ei – Albgardiștii, noi Bețivii, ei – Alcoolicii..” (pag. 55-56).
Pasajul acesta este un exemplu de duioșie și duritate care însoțește cititorul, că este o carte despre copilărie, dar nu destinată copiilor, ci una 18+.
Un alt element comun al operei sale este dat de faptul că Mihail Vakulovski este un scriitor pentru care autobiografia este importantă. Asta neînsemnând că autorul este și personajul ad litteram, doar că trăiește multe din experiențele scriitorului, cu nuanțe literare specifice, cu abordări diferite, trăiri și emoții care nu au de a face cu autorul. Consider că este foarte greu să transpui umorul natural în scris. Pentru Mihail nu e nicio problemă. Senzația pe care o am în întâlnirea cu literatura sa este aceeași pe care o am în întâlnirea cu omul Mihail. Omul și scriitorul având aceeași dimensiune a autenticității.
„Tata mă citește și după moarte” este o lectură plăcută – voi folosi prezentul – și pentru tatăl său, cel care deschide cartea prin intermediul unui alt volum foarte bun, „Riduri”, și-l închide, de peste umărul stâng, la un pahar de vin:
– Deschide și „Totul, aproape totul despre tati”, mi-a zis
– Dar … tata, n-am putut să lucrez la manuscrisul ăsta … după. A rămas exact așa cum îl știi. – Amintește-ți că, după ce l-ai citit, ai ieșit răvășit din bibliotecă și mi-ai aruncat, din mers că, dacă aveai așa material, scriai un roman adevărat.
– Deschide-l, băi, odată!
– Atunci îl citesc odată cu tine și-i mai fac o corectură. Încă nu eram, altfel, în stare, chiar dacă au trecut …
„Aproape 13 ani”, a scris… mausul.” (p. 131)
CĂTĂLIN STANCIU
Psiholog/psihoterapeut și scriitor. Mărturisește despre sine că: „Vreau să înțeleg ceea ce mi se întâmplă, să fiu responsabil cu cei din jur și cu mine însumi. Alexandru Dragomir avea o afirmație, care poate părea dură: „Să nu mor bou” zicea, în sensul de a te înțelege sincer pe tine și pe ceilalți, de a nu fi ignorant cu propriul destin.” A scris pentru Tribuna, Observator Cultural, Revista de Literatură Libris (unde a fost și redactor), Hyperion, Ateneu, Mișcarea Literară, Tiuk, Golan și pentru alte numeroase publicații. A scris cinci cărți de poezie (cele mai recente: „Deliruri”, „Drag-o-Stea” și „Vorbim Rar”), prezent în mai multe antologii și este membru al Uniunii Scriitorilor din România (2018). A susținut peste 150 de seminarii, conferințe, workshopuri pe diverse teme din sfera psihologiei clinice.
