Ana avea mere. Acum nu mai are. Ana și-a pierdut pofta de mâncare, de viață, de mers la piață, de cules mere nici vorbă.
Ana privește în gol. Pierde multe apusuri și răsărituri. Încearcă să zărească viitorul și un far să o călăuzească într-acolo.
Sunt zile în care abia se ridică din pat, cu ochii tulburați de gânduri negre și inima i-a rămas, vorba ‘ceea, doar piele și os.
Despre Ana s-au scris multe, dar nimeni nu a scris despre Ana singură.
Ana zâmbește, dar de câte ori face asta, este ca o chiciură în miez de vară. Rece. Ireal.
Ana-i obosită. De ea și de alții.
Ana râde, dar cu fiecare râs mai cade-o frunză a toamnă…
O urmărește obsesiv o amintire din clasa întâi, când a devenit celebră: „Eu sunt Ana. Și vă prezint familia mea disfuncțională.”
Ce nu știe lumea despre Ana? Ceea ce nici Ana nu știe despre ea însăși. Ana este tristă. Eticheta ambalajului ei ar scrie: „Deprimată. A se manevra cu grijă.”

Ce mai face Ana? Încă mai crede viețile mincinoase de pe Fakebook, admiră omenirea îndobitocită de superficialitate. Ana a uitat că există copaci în care-și agăța visele.
Ana a fost îndrăgostită. A fost. Nu mai este. Nu are de cine.
Ana câștigă mai puțin decât valorează mâinile ei miraculoase, așa că a uitat borcanele cu dulceață de mere în lăzile ciocănite de zori de tatăl ei. Când nu era mort de beat.
Ana are rochii, dar nu le mai poartă, nu se asortează cu un suflet plin de molii.
Ana are și mărgele. Le-a împrăștiat prin casă crezând că-i prea urâtă pentru ele. S-a dezdrăgostit atunci. Și tot atunci și-a amintit că ea nu merită. A aruncat și merele. Borcanele. Lăzile. Pantofii. Și s-a închis în casă.
Ana și-a amintit că e în siguranță dacă rămâne nefericită. Ah, pardon, singură!
Ana-i tristă. Dar nu știe.
Totuși, cine este Ana? Psihologul clinician și psihiatrul ar diagnostica-o pe Ana, probabil, cu tulburare depresivă. Un cleric ar spune că este un om care și-a rătăcit calea. În lipsa unor competențe spirituale, psihologice sau medicale, s-ar spune doar că este tristă și suferă din dragoste.

Clientul aflat în psihoterapie nu este limitat la diagnosticul său: „Ana cu tulburare depresivă” ci i se oferă șansa de a fi tratat precum o persoană capabilă de vindecare și evoluție.
Acesta nu este definit doar de simptomele psiho-emoționale, așa cum nu este definit doar de relația cu figurile parentale, ci cu toate figurile semnificative din trecut și din prezentul uneori chiar foarte apropiat de momentul terapiei, de situațiile și conjuncturile recente.

Orientările umaniste pun accent redus pe diagnoză, având în vedere valorificarea potențialului unic, individual.
Psihologia umanistă susține că Ana ar putea fi o tânără în suferință, mai degrabă, departe de ideea de a fi invadată de propriile proiecții și de un trecut nevindecat, ci cu rațiune și autocontrol, cu resurse interioare latente și cu capacitate de optimizare.
Ana devine astfel mai mult decât o tânără în depresie. Ea se încadrează în tiparul omului ce se adâncește în propriul suflet și propria-i minte, capabilă totuși de rațiune, nu condusă de umbre și inconștient.
Orientările contemporane renunță la rigiditate, înlesnesc accesul la prezent și aduc la suprafață potențialul creator vindecător existent în natura fiecărui individ.

Ca o paralelă, în medicina antroposofică apare conceptul de salutogeneză, în contradicție cu paradigmele medicinei alopate, concentrându-se pe factorii care determină și mențin starea de sănătate, nu pe patogeneză. Putem considera salutogeneza drept un concept adiacent metodelor holistice, echivalentul capacității umane de actualizare a sinelui.
Ca alternativă la teoriile psihodinamice și comportamentele, neliniștile ce caracterizează ființa umană pot fi gestionate în psihoterapie cu ajutorul credinței că modelul salutogen există în fiecare dintre noi.

Simptomele pot fi considerate, dincolo de modelul medical al psihoterapiei clinice, poarta către explorarea sensului vieții, direcție susținută de Rollo May.
Pentru reducerea în intensitate sau eliminarea simptomului, înainte de orice etapă, individul are nevoie să înțeleagă ce simbolizează simptomul, și abia mai apoi să caute să-l gestioneze.

În cabinet, aș întreba-o pe Ana ce reprezintă moliile din sufletul ei. Cu ce i-a fost înlocuită pofta de mâncare? De ce s-a înfuriat tocmai pe lăzile de mere? Ce legătură au rochiile cu felul în care se simte acum? Dacă a învățat că fiind nefericită este în siguranță, când era îndrăgostită se simțea în pericol? Nu cumva Ana și-a programat tristețea? Ce o ține acolo în nefericire? Dacă tristețea ei ar avea o voce, ce i-ar spune?

Dacă durerea TA ar avea glas, ce ai auzi?

MONIKA CHIRIACESCU (M.C.)