RADU PREDOIU

Lector universitar la Universitatea Naţională de Educaţie Fizică şi Sport (UNEFS) Bucureşti şi profesor asociat în cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea din Bucureşti. Este doctor în psihologie al Universităţii din Bucureşti şi absolvent al studiilor postdoctorale în domeniul Ştiinţa sportului şi educaţiei fizice. A publicat peste 80 de articole în domeniul psihologiei și sportului, inclusiv în reviste cu factor de impact. În anul 2016 a publicat volumul Psihologia sportului. Maximizarea performanței sportive la editura Polirom. Se remarcă, de asemenea, lucrările: În mintea campionilor (2018) – editura Discobolul și Psihologia sportivă și făuritorii performanței (2021) – editura Hoffman. În anul 2022 precizăm capitolele intitulate: Emoțiile la copii. Conștientizare și soluții; Agresivitatea la copii; Mentalitatea de campion. Sfaturi și bune practici, apărute în volumul Parenting de la A la Z. 83 de teme provocatoare pentru părinții de azi, la editura Polirom. Este membru al Consiliului Ştiinţei Sportului din România, al Colegiului Psihologilor din România şi al Centrului de Consiliere şi Orientare în Carieră al UNEFS.

Cătălin Stanciu: Domnule Radu Predoiu sunteți profesor, psiholog și antrenor. Cum jonglați cu aceste roluri? Cum se interconectează și cum își păstrează identitatea fiecare dintre ele?

Radu Predoiu: Într-adevăr, inițial am fost antrenor (de tenis), apoi psiholog și profesor, toate mergând însă în aceeași direcție – dobândirea unei perspective multifațetate cu privire la ceea ce presupune psihologia sportului.

Am să vă spun o poveste interesantă – în anul 1958 echipa de fotbal a Braziliei a câştigat Cupa Mondială în Suedia, având în staff şi un psiholog (pe lângă un nutriţionist şi un dentist). Psihologul respectiv, un profesor cunoscut în Brazilia, a lucrat cu sportivii Testul Persoanei (printre altele). Edson Arantes do Nascimento – cunoscut ca Pelé avea atunci 18 ani. Psihologul i-ar fi spus antrenorului (potrivit literaturii de specialitate) – conform rezultatelor obținute în urma testărilor, Pelé nu este suficient de combativ și nu va face față presiunii de la acel nivel. Antrenorul a răspuns – S-ar putea să aveți dreptate, dar din fericire nu vă pricepeți la fotbal; atât timp cât piciorul lui Pelé este bun, el va juca. Constatăm astfel cât de important este ca un psiholog sportiv să cunoască sportivii, ramura respectivă de sport (să învețe regulamentul, să știe ce momente ar fi mai potrivite pentru anumite ritualuri competiționale), în caz contrar lucrând după metoda oarbă – nu este prezent la concurs, antrenament, informațiile pe care le are bazându-se doar pe discuțiile cu sportivul, antrenorul, părinții și în urma eventualelor testări. Ar fi și mai bine (în completarea informațiilor menționate mai sus) dacă psihologul ar observa sportivul în activitatea propriu-zisă, fiindcă psihologia sportului se desfășoară și pe teren, nu numai în cabinet. Îmi amintesc replica unui antrenor către sportivul său: “La teste ieși bine, dar pe teren parcă ești alt om” (putem discuta despre creierul rațional și despre creierul emoțional, despre greșelile emoționale, așa cum le numea Goleman).

Între rolurile pe care fiecare persoană le accesează (în cazul meu, psiholog, antrenor, profesor) putem spune că există o interdependență absolută și o independență numai relativă. Și aș vrea să nu uităm acea poveste terapeutică metaforică – Profesorul, un grădinar (Abdu’I Baha): munca unui professor/ antrenor/ psiholog etc. seamănă cu cea a unui grădinar, care are grijă de plante. O plantă iubeşte umbra, în timp ce alta iubeşte soarele, uneia îi place un sol nisipos, iar alteia un pământ argilos. Pentru a se dezvolta corespunzător, fiecare plantă necesită îngrijirea cea mai bună şi care să i se potrivească.    

Cum ați ajuns să alegeți să profesați într-un domeniu, relativ recent, cum este cel al psihologiei sportive?

Un motiv important pentru care am ales psihologia sportului este legat de activitatea mea ca jucător de tenis (la juniori), moment în care am simțit importanța de a controla emoțiile și gândurile negative, de a menține concentrarea atenției, de a avea încredere în forțele proprii sau un bun spirit de observație.

Cu privire la acest domeniu (psihologia sportului), relativ recent, aș dori mai întâi să aduc în atenție/ reamintesc cititorilor ceea ce afirma Hermann Ebbinghaus (1908) – „psihologia are un trecut lung, dar o istorie scurtă”. Dacă ne gândim la psihologia sportului, primul studiu recunoscut (prima lucrare ştiinţifică) este considerat a-i aparţine lui Norman Triplett. Studiul, efectuat pe ciclişti – “The Dynamogenic Factors in Pacemaking and Competition”, a fost publicat în American Journal of Psychology (1898). Vorbim, așadar, de (numai) 124 de ani în urmă. În anul 1986 este creată Divizia 47 a APA (The American Psychological Association) – peste 500 de membri ai APA au semnat petiţia, numită Psihologia sportului şi a Exerciţiului Fizic. Dar investigații în domeniul psihologiei sportive se realizau și înainte de anul 1898, iar psihologia era prezentă în orice competiție/ confruntare (ne putem gândi, inclusiv, la gladiatorii din Roma Antică, înaintea erei noastre).

Ce este psihologia sportivă și cum este receptată ea de către sportivii din România?

Raportându-ne la ultimii 50 de ani, putem spune că psihologia sportului a suferit o criză de identitate. Unii autori au văzut psihologia sportului ca pe o subdisciplină a psihologiei, în timp ce alţii au văzut-o ca pe o subdisciplină a domeniului ştiinţei sportului şi educaţiei fizice, unii cercetători au vorbit despre natura cognitivă a psihologiei sportive, în timp ce alţii au abordat aspecte psihofiziologice sau ce ţin de dezvoltare, ca fiind definitorii pentru psihologia sportivă. O definiţie general acceptată de specialişti este oferită de Association for Applied Sport Psychology (AASP) – una dintre societăţile profesionale recunoscute la nivel internaţional în domeniul psihologiei sportive. Conform AASP psihologia sportului se referă la:

1. studiul factorilor mentali, psihologici care influențează și sunt influențați de participarea și performanța în sport, exercițiu și activități fizice;
2. aplicarea cunoștințelor dobândite prin acest studiu la solicitările mediului.   

Dl. Mihai Epuran (considerat “părintele” psihologiei sportive în România și care în anul 1968 a avut un rol important în înfiinţarea Federaţiei Europene de Psihologia Sportului – FEPSAC) defineşte psihologia sportului ca fiind “acea ştiinţă care studiază fenomenele de ordin psihologic-comportamental pe care le prezintă participarea oamenilor la activităţile sportive de tip performanţial”. În decursul timpului, dar și în prezent, specialiști precum dl. Ștefan Tüdös și dna. Irina Holdevici au ridicat standardele domeniului psihologiei sportive în România, cărțile și lucrările lor reprezentând un real sprijin pentru toți cei care aspiră la performanțe sportive deosebite (sportivi, antrenori, părinți, psihologi, etc.).

În prezent, sportivii din România, alături de antrenori și părinți, sunt din ce în ce mai interesați de domeniul psihologiei sportive și să colaboreze cu un psiholog. Fie că s-au confruntat cu echipe/ sportivi care aveau în staff un psiholog sportiv (și au fost învinși), fie că pur și simplu conștientizează importanța acestei laturi a pregătirii care vine în sprijinul dezvoltării personale și profesionale a sportivilor (și antrenorilor), pot spune că în acest moment majoritatea actorilor implicați în spațiul competițional își doresc să aibă în cadrul echipei multidisciplinare un psiholog sportiv.  

Ce credeți că aduce în plus, unui sportiv, antrenor, unei echipe etc., munca cu un psiholog sportiv, față de cel care nu apelează la un astfel de specialist?

O întrebare foarte bună… în decursul timpului am fost întrebat – „Cum te ajută psihologia sportului?” sau „De ce să efectuăm pregătire psihică?”. Răspunsul meu ar fi următorul:

1. Psihologia sportului vă ajută să vă înțelegeți ca sportiv – trebuie să aveți strategii mentale pentru a învăța, practica și performa în mod eficient.
2. Psihologia sportului îi ajută pe antrenori, psihologi, să lucreze mai bine cu părinții și cu sportivii și îi ajută pe părinți să înțeleagă rolul lor esențial în ceea ce privește antrenamentul invizibil (tot ceea ce face sportivul în afara suprafeței de joc: alimentație, odihnă, hidratare, activități recreative, hobby-uri, etc.).
3. Psihologia sportului vă ajută să știți cum să vă pregătiți mental (cognitiv, emoțional) pentru competiții, antrenamente și stagii de pregătire.
4. Psihologia sportului vă ajută să vă concentrați pentru a putea intra în zonă (sau stare de flux/ joc în stare de inconștiență – acea stare în care totul funcționează de la sine/ curge și aveți cea mai bună evoluție);  
5. Psihologia sportului vă ajută să vă formaţi deprinderi psihice: atenţionale, perceptive, imaginative, de control corporal, etc. – în felul acesta vă puteți concentra pe stimulii adecvați și puteți bloca stimuli nedoriţi, care distrag atenția.
6. Psihologia sportului vă ajută să vă reveniți după un eşec – aveți nevoie de reziliență, de o tărie mentală care să vă ajute să vă reorientați, resetați și să vă reenergizeze pentru a avansa pe drumul către marea performanţă.
7. Psihologia sportului vă ajută să vă ghidaţi în cariera sportivă – există multe dificultăţi într-o carieră sportivă; vă ajută să creați o viziune a succesului, scopuri și obiective.
8. Psihologia sportului vă ajută să creșteți motivația.
9. Psihologia sportului vă ajută să gestionați stresul şi anxietatea din timpul antrenamentelor și competiţiilor; vă ajută să controlați stresul și să îl transformați în succes.
10. Psihologia sportului ajută sportivii și antrenorii în procesul, de neprețuit, al dezvoltării personale și profesionale, maximizând personalitatea (ne putem gândi la caracter – atitudinea față de muncă, față de ceilalți și față de sine, aptitudini, creativitate).

Se poate vorbi de abordări diferite în cadrul activității cu un sportiv care activează în cadrul unei echipe, a unui sport de echipă (fotbal, handbal, baschet, etc) și un sportiv care practică un sport individual?

În primul rând, putem discuta despre abordări diferite în cazul sportivilor diferiți, indiferent de ramura de sport (performanța fiind idiosincratică). O serie de tehnici (de relaxare, energizare, control emoții, reducere a durerii, etc.) se pot lucra cu sportivi, indiferent de ramura de sport practicată. În schimb, în cazul vizualizării spre exemplu (interne sau externe, în slow motion, la intensitatea și timing-ul din concurs sau cu rapiditate), sportul practicat își pune inevitabil amprenta asupra formulelor verbale utilizate și imaginilor conexe, care se derulează pe plan mental (specifice antrenamentelor mentale).

În sporturile de echipă putem efectua (mai mult) exerciții de team-building (consolidare a echipei). Pentru a crește coeziunea grupului și pentru a forma spiritul de echipă, se pot efectua exerciții: de cunoaştere a celorlalţi membri ai echipei; de încredere în forţele proprii şi în ceilalţi membri ai echipei; pentru eficientizarea comunicării şi creşterea productivităţii grupului. În cartea Psihologia sportului. Maximizarea performanţei sportive, apărută la Editura Polirom în anul 2016, puteți găsi un capitol intitulat “Team-building (construirea echipei)” și multe exerciții utile pentru a construi grupul sportiv în direcţia echipei.

Care este limita între fermitate, duritate, disciplină în sport?

Dobândirea mentalităţii de campion se leagă nemijlocit de sănătatea mentală – acea stare de bine interioară (well-being), sportivul reuşind să fie productiv în activitatea desfăşurată şi să facă faţă cu succes stresului specific antrenamentelor și competițiilor. În momentul în care comportamentul specialiștilor sau părinților afectează sănătatea mentală a sportivilor, limita a fost depășită. Trebuie însă să știm faptul că sănătatea mintală a unui sportiv este influenţată de o multitudine de factori, pornind de la mediul familial, şcolar, anturaj, până la calitatea somnului şi a alimentaţiei. Modelul holistic al sănătăţii mentale subliniază interacţiunea existentă între factorii sociali (istoric familial, mediu, suport social), psihologici (credinţe, atitudini, stări afective, strategii de coping) şi biologici (de exemplu, vulnerabilităţi înnăscute, reactivitate la stres etc), fiind generate stări mentale variate, cu rezultate diferite asupra sănătăţii mentale. Specialistul trebuie să cunoască astfel foarte bine sportivii, fiind conștient de faptul că un cuvânt sau o imagine poate să trezească în sportiv un întreg univers.

În anii trecuți am încercat să răspund la întrebarea – La ce nivel se manifestă agresivitatea în cazul antrenorilor de succes? În anul 2021, am surprins rezultatele obținute în cartea Psihologia sportivă și făuritorii performanței. Conform rezultatelor medii, la nivelul grupului de antrenori de succes (din sporturi diferite) menționez:

• Agresivitate Fizică – scor sub medie/ ușor sub medie;
• Agresivitate Verbală – scor ușor peste medie;
• Furie – scor ușor peste medie;
• Ostilitate – scor sub medie/ ușor sub medie;
• Joc Violent – scor scăzut;
• Asertivitate – scor ușor peste medie/ peste medie.

În ceea ce privește agresivitatea implicită/ automată a antrenorilor de succes (un aspect foarte puțin studiat pe plan internațional) pot afirma faptul că antrenorii cu rezultate internaționale și naționale au asociat agresivitatea la nivel automat/ inconștient cu ceilalți la un nivel mai ridicat, comparativ cu antrenorii începători.

În competiție, în condiții de incertitudine, sportivii trebuie să ia decizii într-o fracțiune de secundă, trebuie să pună în practică cele mai potrivite strategii tehnico-tactice, arătând sânge rece în condiții stresante. Sportul de performanță, prin natura și specificul său, este un mediu generator de stres. Ne putem gândi la remarcile neplăcute venite de la suporteri, mass-media, de la sportivi, colegi sau antrenori, ne putem gândi la condițiile psiho-sociale, frica de eșec sau chiar de succes, probleme legate de stima de sine (de exemplu, în urma unui rezultat mai slab), îndoieli cu privire la propriile abilități, managementul timpului etc. Consider că antrenorii de succes, asociind automat agresivitatea cu ceilalți la un nivel mai ridicat (prin comparație cu antrenorii începători) și având un nivel al agresivității verbale puțin peste medie, modelează mai bine concursul în antrenament și generează, în procesul de pregătire, o tensiune emoțională mai apropiată de cea din competiție (nu vorbim astfel despre un stil de conducere abuziv al antrenorilor, care afectează performanța sportivilor și îi motivează mai puțin). Îmi amintesc declarația unui sportiv de performanță aflat la finalul carierei – “Dacă aș fi avut un antrenor mai strict aș fi obținut performanțe sportive și mai bune!”. Ce înseamnă “mai strict”? dar “mai dur”? Mă gândesc la respectarea unui regim performant de viață și de pregătire (alimentație, refacere, hidratare profesională, viață sexuală, activități recreative, pregătire fizică, pregătire psihică, teoretică), iar părăsirea acestui traseu să fie sancționată adecvat de către antrenor (există și noțiunea de pedepse acceptabile – sunt activități care vin, de fapt, în sprijinul sportivului, susținând dezvoltarea sa).

Literatura de specialitate promovează liderul carismatic (în organizații, la școală, în sport). Liderul carismatic trezește sentimente ambivalente – atrage, dar și sperie. Nu în ultimul rând aduc în discuție rezultatele unui studiu care afirmă faptul că inducerea unui nivel implicit de frică/ inducerea unei tensiuni emoţionale (reduse sau moderate) promovează învățarea și dezvoltarea. Formarea diferitelor trăsături, abilități se va face astfel în mod diferit, inclusiv în funcție de temperamentul sportivilor (predominant coleric: impulsiv, irascibil, neechilibrat în manifestrări, dar și combativ și cu inițiativă, sau predominant flegmatic: liniștit, calm, răbdător, echilibrat, dar mai lent).

Se poate vorbi de o structură de personalitate predispusă marii performanțe în sport? Dacă da, care sunt caracteristicile și ce-l deosebește pe un sportiv de performanță sau pe un antrenor de succes de un sportiv (sau antrenor) care nu a atins marea performanță? 

Investigând trăsături psihice specifice marilor campioni, am surprins rezultatele și concluziile mele în cartea În mintea campionilor, precum și în cartea Psihologia sportivă și făuritorii performanței. Cu permisiunea dvs. am să las următorul link, unde cititorii pot parcurge cartea: În mintea campionilor: AICI

(pp. 125-140). Cu privire la cartea Psihologia sportivă și făuritorii performanței, ea poate fi consultată momentan la Biblioteca U.N.E.F.S. sau la Biblioteca F.P.S.E., Universitatea din București. Pe scurt, marii campioni au experimentat (atunci când au obținut cele mai bune performanțe):  Pierderea fricii (nicio teamă de eșec); Niciun gând referitor la performanță; Imersiune totală în activitate; Concentrare îngustă a atenției; Sentimentul de a fi complet în control; Dezorientare spațio-temporală (de obicei încetinire); Perceperea universului ca fiind integrat și unificat; Concentrare pe prezent; Conștientizare extraordinară (o stare de spirit în care sunt conștienți de propriile lor corpuri și de cele ale sportivilor din jur; ei povestesc despre o abilitate stranie – faptul că știu ce vor să facă ceilalți sportivi și că reacționează în mod adecvat); În control (corpul și mintea par să facă în mod automat exact ceea ce trebuie); În cocon (sentimentul de a fi complet detașat de orice denaturări potențiale, un sentiment de acces complet la toate puterile și abilitățile).

Coleman Griffith (considerat “părintele psihologiei sportive” în S.U.A) este primul care descrie rolul unui psiholog sportiv. Printre cele mai importante sarcini ale psihologului sportiv este aceea de a-i învăţa pe antrenorii tineri şi neexperimentaţi despre principiile psihologice utilizate de antrenorii de succes şi experimentaţi. Pornind de la această idee.. în anul 2020 am scris următorul articol științific (alături de colegi), ce abordează personalitatea antrenorului de succes. Articolul este în limba engleză (fiind o revistă de prestigiu la nivel internațional) și poate fi parcurs aici: (găsiți Full text în dreapta jos). Foarte pe scurt, antrenorii de top: sunt predominant carismatici, axați pe obiective, puternic motivați și optimiști. În ceea ce privește: Nevrotismul – înregistrează un scor scăzut (persoane calme şi relativ libere de trăiri sau emoţii negative); Extraversiunea – scor peste medie (au o tendinţă pronunţată de implicare în mediul social sau interpersonal, le place compania celorlalţi, manifestă iniţiativă în contextele sociale, se simt confortabil atunci când sunt în centrul atenţiei, de obicei au abilităţi de relaţionare eficiente, fluenţă verbală şi capacitate de a comunica asertiv); Deschiderea către experiențe – scor mediu (curiozitatea se manifestă destul de frecvent, dar în special în relație cu anumite arii bine delimitate); Agreabilitatea – scor ușor peste medie (au capacitatea de a relaționa pozitiv cu persoanele pe care le percep ca fiind compatibile sau pe care le apreciază); Conștiinciozitatea – scor ridicat (tind să fie organizați atât în viața personală, cât și în cea profesională, plăcându-le în același timp planificarea, sunt pregătiți să urmărească obiective pe termen mediu și lung, au capacitatea de a respecta termenele și își pot organiza eficient activitățile, gestionându-și propriile resurse cu cumpătare); Capacitatea decizională – scor ridicat (tind să ia decizii ferme și finale, în urma unor analize detaliate ale problematicii asupra căreia trebuie să se pronunțe); Leadership – scor ridicat (sunt orientate către a-și asuma răspunderea pentru coordonarea celorlalți, fiind capabile să ia decizii dure, dar și să-i motiveze și mobilizeze pe cei din echipă); Locul controlului – scor ridicat (reușesc să-și controleze reacțiile, având capacitatea de a rezista impulsurilor de moment și percepând influența propriului comportament asupra evenimentelor externe); Independență în muncă – scor ridicat (pot lucra pe cont propriu, fără a avea nevoie de coordonare sau supervizare, nu au nevoie de ajutorul altora pentru a-și putea structura și organiza munca).

De la ce vârstă ar fi necesar ca un sportiv să includă și pregătirea psihologică?

În vederea stimulării abilităților psihomotorii, cognitive, afective, formării personalității, pregătirea psihologică poate fi inclusă în procesul de pregătire de la vârste fragede, de exemplu, de la 5-6 ani. Pot fi stimulate funcții neuropsihologice din următoarele domenii: atenție/ funcții executive, memorie și învățare, limbaj, funcționare senzorio-motorie, procesare vizuo-spațială (utilizând exerciții specifice și recunoscute). În funcție de vârsta participanţilor sunt necesare modificări în cadrul procesului de conducere a şedinţelor de pregătire psihică. Astfel, dacă pentru un sportiv/ elev ajuns la adolescenţă sunt potrivite şedinţe de 45-60 de minute, în cazul copiilor cu vârste mai mici de 14 ani se recomandă şedinţe mai frecvente, însă având o durată mai mică – 15-30 de minute. Asemenea adaptări sunt necesare dacă luăm în considerare capacitatea de concentrare a atenţiei, ce diferă la şcolarii mici (6/7-10/11 ani), comparativ cu preadolescenţii şi adolescenţii. În cazul copiilor implicaţi în activităţi sportive, exercițiile mentale ce solicită simţurile, ce presupun mișcarea fizică sunt deosebit de utile în vederea dezvoltării abilităților mentale.

Prezint, ca exemplu, un mic program de pregătire psihică ce poate fi efectuat cu copii începând cu vârsta de 6 ani (pentru mai multe exerciții puteți consulta cartea Psihologia sportului. Maximizarea performanţei sportive (nr. red. pe care o puteți găsi aici).