În societatea contemporană, comunicarea a devenit pentru indivizi o unealtă de care sunt mult mai conștienți decât generațiile anterioare. Problema comunicării interindividuale, în grupuri, în cuplu, cu copilul, sau la nivel organizațional, este abordată de o mare diversitate de specialiști. Cuplurile sunt receptive la ceea ce presupune în prezent optimizarea interacțiunilor în rolul de parteneri, prin intermediul consilierii psihologice de cuplu, ce vizează printre altele și aspectul comunicării eficiente. De asemenea, calitatea oratorică reprezintă fundamentul multor business-uri actuale.

Dincolo de partea sa tehnică, procesul de comunicare trebuie înțeles prin prisma a trei factori: psihologici, cognitiv și sociali, punând în joc personalitatea individului, împreună cu nevoile sale, exprimate prin comportamente cu intenție de apropiere sau de evitare a interlocutorilor, unul față de celălalt, iar calitatea comunicării este reflectată de calitatea relației acestora.

 Freud exemplifică aceste interacțiuni citând parabola lui Schopenhauer: “…nevoia de societate îi impinge pe porcușorii spinoși umani la a se aduna pentru a viețui împreună, doar pentru a-i arunca imediat înapoi din cauza numeroșilor spini și însușiri dezagreabile existente în însăși natura lor. Distanța optimă la care ei au descoperit în cele din urmă că se pot regăsi într-o condiție tolerabilă a raporturilor ce se pot stabili între ei, este codul de politețe și al bunelor maniere; iar celor ce încearcă violarea lor, li se spune într-o manieră destul de brutală, să păstreze distanța![…] Un om ce păstrează în sine o anumită căldură, va prefera să rămână totdeauna în afară, unde nu va putea să înțepe alți oameni și nici să fie el însuși înțepat.” (Freud, Essais de psychanalyse, Payout, Paris, p. 112).

Imaginea morbidă a “porcilor spinoși umani”, deși aparent contravine teoriilor psihologiei umaniste care susține potențialul și natura bună a omului, evidențiază totuși modul în care nevoile personale ale individului interferează cu „nevoia de societate” și felul în care mediul se răsfrânge asupra individului.

 Jean-Claude Abric, în descrierea mecanismelor ce stau la baza comunicării, menționează că în comunicarea deficitară, individul nu ia în considerare specificitățile și unicitatea interlocutorului, caracteristicile cognitive și afective ale acestuia și implicit personalitatea menționată anterior, proiectând asupra lui propria sa gândire, în mod deliberat sau inconștient, omițând informații incomode și memorându-le selectiv, realizând interpretări în mod defensiv și negând autoritatea sursei.

Paradigma lui Carl Rogers, ce descrie cadrul terapeutic prin acceptarea necondiționată, obiectivism, interesul autentic și empatia, se aplică și în comunicarea interindividuală ca reper pentru o comunicare optimă, Porter susținând nevoia următoarelor caracteristici: lipsa de judecată și evaluare, lipsa interpretărilor, lipsa sfaturilor în cadrul retroacțiunii, încercarea de a înțelege fără a chestiona, ci doar reformulând mesajul interlocutorului.

În grupuri, pe de altă parte, comunicarea este definită de rolurile locutorilor, personalități ce sunt descrise de Goodall Jr. astfel:

1. Soldatul bun: în grup este tradiționalist, pasiv, supus regulilor, se oferă voluntar. Strategia lui pare a fi construită pe comportamente dezirabile, rareori reușind să își exprime părerea în mod autentic și fără a avea o reală nevoie de apropiere, ci doar una de suprafață, în scop de autoprotecție.
2. Altruistul: este cel care creează o atmosferă plăcută, se sacrifică pentru grup, este motivat de recompense minime, nu de un statut superior, nu generează conflicte. Este așadar cel care funcționează prin nevoia de apropiere, mizând pe calitatea relațiilor.
3. Prințul: are nevoie de autoritate, nu îi place să se supună ordinelor, acționează în funcție de împrejurări și își justifică acțiunile în funcție de rezultat. Este un pion valoros atunci când interesele grupului coincid cu ale sale.
4. Curteanul: este o figură față de care ceilalți se pot raporta în nmod ambivalent, displăcându-l, dar apreciind în același timp modul lui de lucru și rezultatele. Are influență în grup, dorește să mulțumească, se adaptează ușor. Pare a fi o combinație între altruist și prinț.
5. Subminatorul: nu este plăcut, dar este respectat pentru experiență. Se aliază cu curteanul pentru a obține influență și control, este conservator, iar în conflictele pe care dorește să le câștige, este catalizator.
6. Facilitatorul: este un fel de terapeut al grupului, ajuntând la exprimarea sentimentelor, ideilor, la fantazare, onestitate și deschidere, fără însă a se exprima la rândul său. Dezvoltă strategii ce duc la progresul grupului.
7. Servitorul maselor: dețin autoritate într-un mod asemănător politicienilor, fiind reprezentați ai nevoilor grupului. Sunt buni ascultători, adunând în acest mod informații bogate.
8. Prietenul: este loial și vesel, dar poate fi o amenințare pentru grup pentru că deși ajută, așteaptă favoruri în viitor.
9. Dușmanul prietenos: aparent îl interesează ceilalți, se prezintă ca prieten, însă este doar o mască.
10. Timidul: persoana cu adevărat timidă va rămâne izolată de grup, pe când cea care doar maschează timiditate, se va asocia cu oricine, fără a ține cont de scopurile grupului.
11. Narcisistul: poate fi o persoană care dăunează grupului, pentru că este centrată pe sine și nu pe nevoile grupului, actionează doar în scop personal, pentru aobține recompense, acolo unde îi poate fi util pentru viitor.
12. Omul echipei: o personalitate extrovertă, uneori superficială, reușește să se îndepărteze de esențial, are nevoie să lucreze alături de cineva, nu singur, deși se integrează bine în grup.
13. Yes-man/ No-man: oameni cu o strategie ineficientă, care au nevoie să placă liderului.
14. Furiosul: combinație între narcisist, prinț și curtean. Este rebel, îi displac regulile, nerăbdător, emoțional în cadrul conflictelor, își dorește putere și acceptare.

Un alt tip de “comunicare” poate fi considerat limbajul intern, adică modul în care individul își formulează gândurile în mintea sa, sub formă de cuvinte concrete, în manieră pozitivă sau negativă, în urma unor situații. Limbajul intern pozitiv sau negativ este determinat de personalitate, însă în cea mai mare măsură, poate, de deprinderile din experiențele anterioare cu figurile parentale și cu persoanele semnificative. Criticile, situațiile traumatizante, devalorizarea, personalitățile autoritare, sunt factorii care influențează calitatea limbajului intern. Stima de sine scăzută și imaginea de sine negativă rezultate în urma interacțiunilor care nu au hrănit emoțional individul, denaturează limbajul, transformându-l într-unul negativ: autodefăimare, concentrarea neproductivă pe trecut, viziune negativistă, teama de a pierde controlul, convingeri dezadaptative („dacă am un eșec sunt un ratat”), generalizare (întotdeauna, niciodată, toată lumea, nimeni), catastrofare, rigiditate („trebuie”).

Este necesar să facem distincția între limbajul intern bazat pe standarde nerealiste și aparent perfect, în sensul de afirmații pozitive, adesea nefondate, ci doar cu rol de autosugestie, și limbajul intern productiv, cu ajutorul căruia sunt gestionate diverse situații.

De asemenea, Richard Nelson-Jones mai identifică existența limbajului intern de calmare, de instruire și afirmativ.

Limbajul intern de calmare este folosit înainte, în timpul sau după gestionarea unei situații sau a stresului generat și pune în contact individul cu propriile emoții, prin intermediul unor instrucțiuni pe care și le spune cu o voce blândă. Printre acestea, enumerăm: “calmează-te, respiră adânc, mă descurc, numără până la 10, ai grijă, nu exagera, se poate rezolva, alege să nu te lași prins în capcană”. Limbajul intern de instruire poate fi învățat și în cabinetul psihologic. Acesta constă în exersarea și deprinderea unor mesaje verbale și a unui limbaj corporal asociat cu mesajul ce se dorește a fi transmis. De exemplu, adoptarea unui ton ferm și hotărât, dar binevoitor, păstrarea contactului vizual și a unui zâmbet relaxat, alături de verbalizarea unui mesaj clar, concis și la subiect. Acestea pot fi antrenate prin repetiție vizualizată.

 Limbajul intern afirmativ poate fi confundat cu ceea ce numim “pozitiv”, numai că în accepțiunea lui R.N. Jones, cel afirmativ are o bază reală. De exemplu, afirmația “pot să fac față” poate fi adevărată pentru oricine, așadar utilă în situații- problemă; amintirea situațiilor similare în care au reușit, amintirea abilităților și ale calităților pe care individul le deține, mai degrabă, decât imaginarea unor scenarii negative și conștientizarea faptului că dacă au nevoie, există persoane către care se pot îndrepta pentru ajutor.

Comunicarea în cuplu

 Comunicare deficitarăeste adesea catalizatorul conflictelor în cuplu. Precum limbajul intern, aceasta vine ca bagaj emoțional în urma experiențelor anterioare, atât în familie, cât și din relațiile amoroase precedente, în care s-au creat obiceiuri comportamentale disfuncționale, venite din concluzii greșite, din prejudecată sau din așa zise relații cu “afaceri neîncheiate”.

 John Gottman, care a lucrat timp de patru decenii la predicția divorțului și stabilitatea conjugală, susține că cel puțin 70% din conflicte sunt perpetue, însă dăunează mai puțin dacă persistă sub forma unui dialog constructiv.

 Semnalele unei relații cu probleme se pot identifica la nivel verbal: sarcasm, critică, negativism, dispreț, defensivitate, avalanșa de injurii, aducerea în discuție constant a amintirilor neplăcute, gânduri negative pervazive despre relație.

 Pentru o comunicare eficientă în cuplu se recomandă un început de discuție blând, compromisuri de ambele părți, umor și afecțiune, să își împărtășească emoțiile și nevoile, să discute despre modul în care fiecare vede realitatea proprie, să se concentreze pe a exprima ce parte din realitatea partenerului o validează și nu pe a evidenția diferența de viziune, care oricum devine în felul acesta evidentă; să recunoască contribuția proprie în cadrul unui conflict și să propună fiecare o modalitate prin care data următoare discuția ar putea fi îmbunătățită.

Momentul în care în cuplu se ajunge la injurii, iar până și limbajul intern este constant negativ, este un moment periculos. Formularea prin care se pot evita conflictele sau escaladarea lor este aceea prin care se face referire la un anumit comportament al partenerului și nu la partener în sine, sau vorbind despre propria persoană și felul în care acest comportament/ reacție ne-a făcut să ne simțim: „când ai făcut X, m-am simțit Y și aș fi preferat să faci Z”, sau: “atunci când faci X mă face să cred că Y și mă simt Z, drept urmare eu… (consecința prin acțiune)”.

Calitatea oratorică poate fi înțeleasă în sensul de capacitate a individului de a avea un discurs public reușit, sau pur și simplu de a avea o conversație plăcută.

Se spune că este recomandat să pleci de la o petrecere atunci când ai reușit să creezi amintiri plăcute. Aceeași regulă s-ar putea aplica și în cazul conversațiilor simple sau al discursurilor.

O conversație civilizată presupune respectul acordat interlocutorului prin a îi oferi șansa să ia cuvântul la rândul său. Se recomandă evitarea generalizărilor (eu niciodată, eu întotdeauna, toată lumea, nimeni), a bârfelor, truismelor, ticurilor verbale (ce să-ți povestesc, asta-i treaba, mă rog, în fine, asta este, formidabil, înțelegi?, așa e viața, așa e lumea, adică…n-am înțeles, pe bune?, serios…, despre ce vorbim), stabilirea limitelor în destăinuirea problemelor personale pentru a evita monopolizarea și tendința de victimizare, dar în aceeași măsură limite în destăinuirea reușitelor, pentru a evita senzația că cerșim complimente.

Felul în care ne exprimăm în societate, în cuplu sau chiar în propria minte, reprezintă harta dezvoltării psiho-socio-emoționale și oglinda propriilor valori. Limbajul poate apropia sau îndepărta, poate crește sau limita individul, poate vindeca sau îmbolnăvi trupul, și poate crea conexiuni sau dezintegra relații.

Bibliografie:

Abric, J-C., Psihologia comunicării. Teorii și metode, Editura Polirom,
Iași, 2002.

De Peretti, A., Legrand, J-A., Bonuiface, J., Tehnici de comunicare, Editura Polirom, Iași, 2001.

Goleman, D., Inteligența emoțională, Editura Curtea veche, Bucureși, 2005.

Marinescu, A., Codul bunelor maniere astăzi, Editura Humanitas, București, 2008.

Nelson – Jones, R., Manual de consiliere, Editura Trei, București, 2009.

Popescu, D., Arta de a comunica, Editura Economica, București, 1998.