„Vine un timp când nu mai este zi şi nu s-a făcut încă noapte... Şi numai în acel moment putem începe să contemplăm lucruri sau viaţa: pentru a vedea mai bine, avem nevoie de puţină umbră, pentru că suntem noi înşine un amestec de lumină şi umbră.” (Christian Bobin)
Jung a vorbit pentru prima oară despre noțiunea de umbră în 1912, susținând că ea conține trăsături, impulsuri, dorințe și emoții primitive, ce nu sunt compatibile cu idealurile individului și ale societății, care cenzurează și limitează omul la o funcționare prohibitivă. Umbra omului constă în aspectele cunoscute sau necunoscute ale personalității sale, ce nu au fost acceptate, ci reprimate, ascunse de ceilalți și de sine, pentru că generează rușine, vinovăție și suferință. În consecință, aceste trăsături pulsează pentru a ieși la suprafață și a fi manifestate. Cu cât normele societății sunt mai restrictive, cu atât impulsurile și dorințele sunt mai puternice, așadar este afectată valoarea de sine, vitalitatea și autenticitatea relațională atât la nivel de individ, cât și la nivel macro, de societate.
Igiena relațională este necesară într-o comunitate, nu doar în relațiile de cuplu, familiale, de amiciție, ci o regăsim drept componentă importantă extinsă și în relațiile profesionale, politice, în relație cu arta, cultura, patrimoniul umanității si cu mediul.
Igiena relațională presupune evaluarea constantă și dispoziția de a optimiza toate elementele dinamicii relaționale. Mai exact, o atenție concentrată asupra nevoilor, scopului relației, respectarea condițiilor de funcționare negociate, dar și asupra emoțiilor implicate în proces, pentru fiecare dintre membrii/ parteneri.
Câteva dintre criteriile ce pot evalua o relație sunt îndeplinirea nevoii de a fi ascultat, apreciat, acceptat. Conform teoriei ESPERE a lui Jacques Salome, există 7 nevoi relaționale fundamentale (Curajul de a fi tu însuți. Arta de a comunica în mod conștient. Ed. a IV-a, editura Curtea Veche, 2019): nevoia de a fi valorizat, nevoia de intimitate, spațiu și timp, nevoia de exprimare, nevoia de a fi recunoscut, nevoia de influențare a proximității și nevoia de a fi înțeles.
Știm în plus în prezent că o relație matură este descrisă prin lipsa amenințărilor, a devalorizării, descalificării și culpabilizării. Spre deosebire de generațiile anterioare, suntem conștienți că o relație sănătoasă înseamnă lipsa abuzului de orice natură.
Trăind într-o eră în care se pune tot mai mult accent pe dezvoltarea psiho-emoțională, apare firesc întrebarea dacă ne-am însușit cu adevărat informațiile la care avem acces prin evoluția științei. Suntem prezenți cu adevărat în relațiile noastre și trăim un sentiment securizant sau luptăm încă cu umbrele unui trecut autocratic, restrictiv? În ce măsură și-ar fi putut pune amprenta asupra personalității noastre trauma colectivă a comunismului?
Într-un interviu acordat pentru Adevărul, profesorul Universitar Cătălina Tudose, medic psihiatru, declara că în 1995, în tranziția de la comunism la democrație, instabilitatea politico-economică și nevoia de adaptare la nou, declanșaseră în cetățeni irascibilitate, izolare, depresie și tulburări de dispoziție. Starea psihică a românilor fusese descrisă și într-un articol din 2005 în revista medicală “The Lancet”.
Pierderea proprietăților prin colectivizare, pierderea dreptului la exprimare, lipsa încrederii între cetățeni, așadar pierderi sub mai multe forme, sunt factori care își vor pune amprenta asupra psihicului cetățenilor.
Raționalizarea alimentelor de bază aducea cu sine neîndeplinirea unei nevoi primare de supraviețuire, drept urmare satisfacția intrinsecă superioară în ierarhia nevoilor era dificil de atins de către cei care suportau această raționalizarea fără vreo alternativă la îndemână.
Dacă ne reamintim cele 7 nevoi relaționale fundamentale menționate anterior, constatăm că relațiile interumane în perioada comunistă și în perioada de tranziție postdecembristă, erau cel puțin deficitare. Într-un sistem restrictiv și punitiv, care promova cultul personalității conducătorului, nu se putea vorbi despre înțelegerea, recunoașterea și valorizarea cetățenilor. Cenzura se afla la polul opus al nevoii de exprimare, iar sancțiunile abuzive limitau nevoia de intimitate și spațiu. Am putea considera că eventual nevoia de influențare a proximității ar fi putut fi satisfăcută la cetățenii care aprobau regimul dictatorial.
De asemenea devalorizarea, culpabilizarea și amenințarea integrității fizice se numărau printre acțiunile degradante pe care cetățenii le îndurau nu doar din partea sistemului, ci și din partea apropiaților, susținători ai dictaturii.
Se naște așadar o traumă colectivă, despre care putem înțelege că ar putea contura personalitatea cetățenilor la nivel transgenerațional, prin intermediului inconștientului colectiv.
„Inconștientul colectiv este o parte a psihicului care poate fi deosebită negativ de Inconștientul personal prin faptul că el nu-și datorează existența experienței personale și nu este de aceea un câștig personal. Conținuturile inconștientului colectiv nu au fost niciodată conștiente, nefiind deci dobândite individual, și-și datorează existența exclusiv eredității. Alături de conștiință, care are o natură pe deplin personală (…), există un al doilea sistem psihic, a cărui natură este colectivă, nonpersonală. Inconștientul colectiv nu se formează pe parcursul vieții individului, ci este moștenit” (Arhetipurile și inconștientul colectiv. Opere complete- volumul 1, Editura Trei, 1995).
În prezent nu avem la dispoziție o cercetare recentă despre modul în care s-ar fi putut modifica profilul psihologic al românilor în perioada de după 2015, când prof. univ. dr. Daniel David, directorul fondator al Departamentului de Psihologie Clinică și Psihoterapie de la Babes-Bolyai, publica rezultatele propriei cercetări pe acest subiect. Trăsăturile relativ stabile, născute în urma contextului socio-cultural anterior, comparativ cu populația americană, erau atunci: creativitate, spirit boem, lipsa disciplinei, ambiția, suspiciozitatea. Românii treceau ușor dintr-o stare emoțională în alta, aveau o autonomie redusă, acceptau autoritatea și tradițiile și aveau rezistență la schimbare (Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală – Daniel David, Editura: Polirom, 2015).
Aceste trăsături nu erau departe de ceea ce aflase și Constantin Rădulescu Motru în urmă cu aproape un secol, si care scria astfel: ”românului nu-i place tovărășia”, ”vrea să fie de capul lui”, ”este greu până se apucă de ceva, că de lăsat se lasă ușor” (Rădulescu-Motru, C. (1999). Psihologia poporului român. Editura Paideia, Bucureşti).
Un profil actualizat al poporului român ar fi util deoarece cu ajutorul lui s-ar putea gândi nu doar politici publice și proiecte de țară, cum mentiona Daniel David, ci și proiecte cu tematică psiho-socială, ce ar putea avea ca obiectiv general înlesnirea relațiilor interumane.
Cum decurg însă relațiile noastre în prezent, prin prisma unei personalități apropiate probabil de ceea ce ne dezvăluia David în 2015, și a noilor tendințe ale societății moderne?
Standardele de frumusețe promovate în ultimii ani, atât pentru femei, cât și pentru bărbați, determină implicit întărirea și amplificarea credinței că vestimentația, coafura, machiajul, măștile de orice fel, vor contribui la o stare de bine în mai multe aspect ale vieții. La o privire mai atentă, în profunzime, aceste fațade nu fac altceva decat să blocheze asumarea adevăratului sine și să evidențieze și mai mult exact ceea ce se dorește a fi ascuns: aspectele respinse și reprimate ale personalității.
Așa cum menționam anterior, acestea produc rușine și vinovăție, însă sunt prezente în mod firesc în fiecare dintre noi, prin natura duală a omului, natură care cuprinde atât caracteristici pozitive, cât și negative. Aspectele negative nu pot fi pur și simplu eliminate, ci sunt ascunse atunci când nu se potrivesc cu ceea ce credem că și-ar dori să vadă ceilalţi, pentru a atinge o imagine ideală, dar din păcate neautentică. Cu alte cuvinte, este un mecanism de adaptare.
În consecință, relațiile moderne ar putea fi umbrite de părțile din noi pe care nu le-am acceptat, ci doar le-am cosmetizat. Metaforic, este ca si cum o rană în loc să fie dezinfectată și tratată pentru vindecare și abia pe urmă bandajată, am acoperi-o direct cu o eșarfă scumpă, în trend, deoarece imaginea rănii este de neacceptat și amintește de modul în care ea a fost provocată. Mai mult, suferindul și-ar ascunde durerea în spatele unui zâmbet chinuitor cu care ar defila în cadrul relațiilor sociale.
Chiar și în încercarea de a acorda autenticitate relațiilor, mereu vor exista aspecte neîmbunătățite în personalitatea umană, determinate de cenzura sinelui, care tinde spre o imagine ideală. Va exista mereu o formă de deghizare, pentru că tendința spre dezirabilitate socială este mai puternică atunci când la mijloc există risc de judecată din partea celorlalți.
Pe de altă parte, într-o societate modernă, democratică, în care dreptul la exprimare nu este îngrădit precum în regimurile abuzive, avem mult mai multe șanse a crea relații armonioase, nu doar în cercul personal, ci și la nivel extins, în relație cu arta, cultura, patrimoniul umanității și cu mediul, încercând să devenim o influență pozitivă asupra proximității, prin a fi proactivi chiar și atunci când nu suntem direct afectați.
Verena Kast explica această idee în cartea sa “Umbra din noi. Forța vitală subversivă”, astfel: “Jung vorbește și despre umbra colectivă, la care participă toți oamenii, dar asupra căreia influența noastră este redusă. Este vorba despre distructivitate ca modalitate a comportamentului uman- majoritatea oamenilor o consideră o umbră. Noi toți participăm la această umbră, chiar și atunci când nu participăm în mod direct la o acțiune distructivă. Când se iscă un război într-o regiune oarecare a lumii, suntem mâhniți, deși nu avem nimic de-a face cu el și nici nu avem de suferit de pe urma lui. Dar faptul că noi, oamenii, putem fi atât de distructivi, ne umple de rușine pe noi toți. Dacă nu avem nicio influență asupra unui război dintr-o regiune îndepărtată, nu înseamnă că nu trebuie – sau nu e posibil- să întreprindem ceva împotriva unui comportament distructiv. La speranța că oamenii ar putea deveni mai puțin distructivi nu avem voie să renunțăm. Același lucru este valabil și cu privire la propriile noastre tendințe distructive: trebuie să luăm măsuri agresive împotriva propriei distructivități”.
A beneficia de raporturi armonioase presupune printre altele îndreptarea atenției și către propria persoană, pentru optimizarea acelor aspecte care ar putea interfera cu relația. Sănătatea mentală este menținută un timp mai îndelungat chiar și odată cu înaintarea în vârstă, atunci când stilul de viață concentrează și interacțiuni sociale, în timp ce izolarea poate fi un factor de risc. Sentimentul de singurătate, diferit de solitudine, poate avea consecințe dramatice asupra tensiunii arteriale, creșterea nivelului de cortizol, dereglarea somnului și a sistemului imunitar, comportamente antisociale și implicit la scăderea calității vieții.
Având în vedere toate aceste aspecte, interacțiunile sociale au un impact extins, nu doar asupra individului, ci inclusiv asupra societății, formând cetățeni mai sănătoși, mai fericiți și drept urmare comunități mai productive.
Corelând aceste idei cu ipoteza dezvoltată anterior, că sănătatea psiho-emoțională a cetățenilor este în strânsă legătură cu evoluția societății, putem concluziona că dezvoltarea personală nu se poate desfășura unidirecțional, de la individ către societate, ci mai degrabă este un proces de interdependență, cu beneficii de ambele părți.
MONIKA CHIRIACESCU
consilier dezvoltare personală
Psiholog specializat în consiliere psihologică experiențial-unificatoare. Emily Bronté, Shakespeare și Charlotte Bronté mi-au călăuzit, surprinzător, drumul spre infinita pasiune care urma să devină, de fapt… psihologia! Refugiată în literatură, la vârsta cu cele mai mari provocări, 16 ani, mi-am propus să dărâm zidurile pe care le ridicasem în fața celorlalți, să nu mai sap tranșee. M-a cucerit atât de tare sentimentul, încât aproximativ 2 decenii mai târziu mă ocup tot cu asta… pentru alții.
„Dorește și învață să netezești acele cute posomorâte dintre sprâncene, să deschizi tare pleoapele și să schimbi drăcușorii în îngeri plini de încredere, nevinovați, care să nu bănuiască pe nimeni și să nu se îndoiască de nimic, să vadă întotdeauna prieteni acolo unde-s siguri că văd dușmani. Caută să n-ai înfățișarea unui dulău arțăgos, care, deși știe că merită loviturile primite, din pricina suferinței lui, urăște atât pe cel ce i le dă, cât și pe toată lumea.” („La răscruce de vânturi”- E. Bronté)
