Ecouri lichide de avocado de Noemina Câmpean (Editura pentru Artă și Literatură, colecția Arcane, 2025)
Noemina Câmpean (născută în 1987, la Târgu-Mureș) este cercetător independent, poetă și membră a Forumului Câmpului Lacanian din România. Este absolventă a Facultății de Litere, a unui Master în Filologie și a unui Doctorat în Filologie (Summa cum Laudae), toate în cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj – Napoca. Lucrarea sa de doctorat, o teză de literatură și cinematografie comparată intitulată August Strindberg și Ingmar Bergman. Perspective comparatiste asupra durerii inocentului, a fost publicată la editura Școala Ardeleană/ Eikon în anul 2018. A beneficiat de stagii de cercetare la Universitatea Jean Moulin Lyon III, Franța și la Universitatea din Copenhaga, Danemarca. Este organizatoarea Colocviului Internațional de Teatru, Cinema și Psihanaliză. Ca poetă a debutat în anul 2005 cu volumul Nudul lui Pilat, la editura Pro Transilvania, iar după o pauză de șaptespezece ani a revenit cu un al doilea volum de poeme, Culori ectopice, apărut la editura Eikon, în anul 2022. În anul 2025 îi apare și cel de-al treilea volum de poeme, Ecouri lichide de avocado, la Editura pentru Artă și Literatură, în colecția Arcane, coordonată de Andrei Zbîrnea. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Dintru început aș spune că lirica Noeminei Câmpean, pentru că oricât de mult epic ar expune în poemele sale, ele rămân totuși lirice prin atmosfera creată, este una deloc facilă, poeta adoptând un sistem estetic și stilistic din sfera poemului în proză, abundând de metafore și alte figuri de stil, de un imaginar ultra diversificat și imprimând textelor sale o încărcătură deosebită atât prin bogăția imagistică, cât și prin frazare, prin construcția fiecărui poem în parte.
În volumul de față, atmosfera generală pe care o resimte cititorul, cel puțin la prima lectură este aceea de vis, de stare de transă, de suspendare într-o altă dimensiune decât aceea a realității obiective, fizice, cotidiene. Și aceasta datorită unui discurs tipic poeziei onirice, în care imagini complexe, din domenii de interes diverse, se împletesc într-o manieră aparent lipsită de logică.
Dar dincolo de această aparență de poezie onirică, se ascunde de fapt o poezie profund psihologică, în care poeta, care este și cercetătoare în domeniul științelor psihologice, sondează adâncimile cele mai obscure ale subconștientului și chiar ale inconștientului uman, dezvăluind și expunând sub formă poetică cele mai acerbe dureri, obsesii, frici care pot locui în străfundurile minții umane, cum ar fi spre exemplu frica de durere, de boală sau de moarte, pulsiunile sexuale, traumele moștenite sau dobândite din familie, traumele transgeneraționale și așa mai departe.
Ceea ce este și mai interesant este faptul că toate aceste simptome psihice, par a se răsfrânge, de cele mai multe ori și asupra trupului, din cauza somatizării a tot ceea ce vine din interior. De exemplu, încă din poemul ce deschide volumul asistăm la manifestarea unei boli de rinichi, care se va fi instalat de fapt, așa cum sugerează și doctorul Jacques Martel, în Marele dicționar al bolilor și afecțiuilor, pe fondul unor frici legate de aspectele lichide ale vieții, în cazul acesta, cauza pare să fie suma lichidelor ce populează viața de cuplu, inclusiv lacrimile, care deschid poemul al doilea din volum:
„pietrele din rinichi mucegăiesc împreună cu lucrurile din casă devenim mai bătrâni îţi spun dragul meu/ ce sens are să adunăm cărţi dacă ne e scârbă de ele? deschid cu entuziasm cutia primită de la spital pietrele se/ deplasează pe fundul ei/ în golul deschis de la un perete la celălalt parfumul lor ascunde cantitatea de viaţă şi de lichide filtrate transpirate vară‑iarnă/ pietrele au colţuri înţepătoare nu au un traseu îmbietor femeia a creat şi a dat naştere celor două pietre fără să le/ mănânce/ pisica cerul acoperişul bucăţi de faianţă grăitoare în tabloul zilnic/ îmi spui să scriu răspunsul meu e invaliditatea şi imperfecţiunea poemului în roţile lumii/ pretinzi că versul meu ar putea indica corabia înşiruirilor în dorinţă şi în lustruire/ sunt 19 ani la mijloc de alegeri fructe zdrobite trotuare găurite şablonat de pantofi cu toc/ şi mai ales repetiţii. aş putea scrie despre orice vorbele tale sunt ca tusea din decembrie/ degetele retorice dintre noi spălate tot timpul cu apă rece în chiuvetă timpul care nu mai trece”; „lacrimile din arcul cuierului silabe reluate pe motiv că sună interesant/ în procesul decantării în geografia lapsusului/ lacrimi numărate în palmă de aceeaşi natură cu degetele spălate în chiuveta cu vase”.
Desigur că nu mă voi opri în cele ce urmează asupra fiecărei afecțiuni fizice sau psihice descrisă de către Noemina Câmpean în cartea sa de poeme. Ar fi o muncă sisifică ce s-ar putea concretiza chiar într-o lucrare de doctorat. Pentru că aproape fiecare poem amendează parcă o nouă frică, o nouă durere, o nouă obsesie, și o face în maniere diverse, apelând la imagini din cele mai neobișnuite domenii de activitate. Totuși, mă voi mai opri asupra unui singur poem, urmând ca mai apoi să încerc și o explicare a titlului acestui volum.
Poemul asupra căruia am ales să mă opresc, cel de la pagina 31, este unul deosebit de puternic, atât datorită sensibilității temelor pe care le abordează, cât și a emoției pe care o transmite. Vedem aici o frică complexă, legată de nașterea de prunci, de moartea ce poate însoți de nașterea, de ideea în sine că viața poate fi o adevărată loterie pe pământ. Nu lipsesc de aici nici referințele biblice, care de altfel, pigmentează întregul volum, și care își au originea în însăși numele poetei, Noemina fiind un nume de sorginte biblică, purtarea acestuia, pe principiul latinesc, nomen est omen, imprimând întreaga sa viață, având și ca impact pozitiv cristalizarea unei conștiințe a transcendenței, a faptului că viața aceasta de pe pământ își are o continuare firească în viața veșnică din Împărăția lui Dumnezeu, simbolizată aici de prezența miticei scări a lui Iacov care face legătura dintre pământ și cer:
„în visul meu mama ajunsă la bătrâneţe e însărcinată însă nu cu mine nu sunt eu copilul pentru care pântecul e prima casă/ nu eu urmez la accidentul naşterii/ pe banda rulantă de la supermarket sau pe scara ascendentă a lui iacob/ din grădina bunicii de zarzavaturi robuste/ nu sunt eu copilul care va supravieţui venirii pe lume triumfătoarei intrări în viaţă/ intemperiilor climatice şi jocurilor de noroc săritului de muştar ca funcţie şi atribuţie paternă/ spre siderarea infirmierelor să mă plimb pe bicicletă în salonul 219 etajul doi/ doar pe timpul nopţii sau în vis/ stăteam pe balcon în plin soare cu mâinile ei în mâinile mele sentinţa medicului verbalizase moartea/ mamei mele însărcinate la 62 de ani într‑un timp care nu mai respiră tocmai ca eu să fiu îngerul feminin al morţii/ în pantaloni scurţi şi pelerină lucioasă de thriller copilul imposibil care anunţă stingerea printr‑un alt copil imposibil cu pielea încreţită/ născut deja îmbătrânit aruncat pe malul apei precum moise în coşul de papirus”.
Așa cum am spus mai sus, spre finalul cronicii mele voi căuta să găsesc și o explicație pentru titlul volumului: Ecouri lichide de avocado. Parcurgând volumul am descoperit multiple referințe inclusiv la viața sexuală, fie la ideea de procreere, fie la aceea a împerecherii pentru stricta satisfacere a plăcerii firești a sexului. Pornind de la acest aspect sunt tentat să merg pe ideea că acel „avocado” din titlu, și de pe copertă, este de fapt o referință subtilă, sau nu neapărat subtilă, având în vedere că însăși cuvântul avocado, în limba nahuatl, limba veche a mexicanilor, înseamnă „testicol”, la importanța organului genital masculin în procesele mai sus amintite. De altfel, mergând pe această linie, devine dintr-o dată foarte limpede, de ce sunt „lichide” „ecourile” de „avocado”.
Ținând seama de cele de mai sus, putem spune că, prin intermediul acestui volum, poeta Noemina Câmpean înalță un imn, ce-i drept ultra-codificat, vieții. Așadar, Ecourile lichide de avocado nu sunt altceva decât fâșii de viață, pline de dureri, de frici, conținând in nuce inclusiv particule de moarte, dar dincolo de toate acestea, înțelegem că viața este un dar divin și că merită trăită din plin, cu toate ale sale.
ROMEO AURELIAN ILIE (RAI)
s-a născut pe 27 februarie 1988, la Slobozia, Ialomița. Este absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității „Ovidius” din Constanța și al unui master în teologie la Universitatea din București.
Din anul 2008 publică poezie, cronici de carte și eseuri literare și teologice în diverse reviste culturale, printre care: Convorbiri literare (Iași), Timpul (Iași), Timpul din România (Ediția de Chișinău a revistei Timpul), Tribuna (Cluj – Napoca), Actualitatea literară (Lugoj), Bucovina literară (Suceava), Poesis International (București), Dilema Veche (ediția on-line), Fragmented Voices (Cehia), A Too Powerfull Word (Serbia), New York Magazine (S.U.A.), Kametsa (Peru).
În anul 2018 a debutat cu volumul de poeme Patruzeci și unu. Eu, surdo-mutul la editura Tracus Arte, în urma câștigării premiului „1, 2, 3 și” în cadrul Premiului Național pentru Debut în Poezie „Traian T. Coșovei”, ediția 2017, iar în anul 2022, i-a apărut un al doilea volum de poeme, Lacrima Tatălui, la editura Casa de pariuri literare.
