Cronica volumului de poeme, Grădina Jucăriilor Pierdute (Editura RoCart, 2025) de Gabriela Feceoru
Gabriela Feceoru (născută în 1993, la Petroșani) se autointitulează feministă radicală și poetă. Este absolventă a Masteratului Istoria Literaturii și Sistemul Critici Literare, UMFST „George Emil Palade” din Târgu Mureș. Colaborează la diverse reviste literare, dintre care amintim: Planeta Babel, DLITE, Discobolul, Steaua, Familia, Bucovina literară, România literară. A lucrat la revista Vatra și la monden.ro. Deține blogul literar gabrielascrie.ro. Apare în antologiile: #Rezist!Poezia (Paralela 45, 2017), Poezie călătoare II (Cartea de după, 2021) și Singuraticele (Neverland, 2021). A debutat în 2017, cu volumul blister, la Cartea Românească, volum nominalizat la Premiul Național pentru Debut în poezie ”Iustin Panța”, 2017 și Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM, 2018. Au urmat volumele: vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv (Charmides, 2019), Aștept primăvara și vine – Dragoș (CDPL, 2022), și vax (Charmides, 2022). Cel mai recent volum al său se numește Grădina Jucăriilor Pierdute și a apărut la editura RoCart în anul 2025. Asupra acestui din urmă volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Semnificația titlului volumului ni se devoalează rapid, încă din primele două poeme, din care înțelegem că această Grădină a Jucăriilor Pierdute este un loc real din Ucraina, mai exact din Lviv, unde oamenii adună jucării ale copiilor care fie au pierit în războiul, fie au reușit să fugă, împreună cu părinții, dar în fuga lor le-au scăpat din brațe jucăriile preferate. În felul acesta, Grădina Jucăriilor Pierdute devine un memorial al victimelor inocente ale războiului. Așadar, după primele două poeme am putea fi tentați să credem că avem de a face cu un volum dedicat exclusiv ororilor războiului din Ucraina, ceea ce nu este nici pe deplin adevărat, nici cu totul fals. Pentru că poeta, deși deplânge și condamnă cu toată ființa ei războiul, cu toată suferința în care se traduce acesta, nu își canalizează întreaga forță creatoare doar în acest scop, ci face o perpetuă paralelă între războiul de peste graniță și războaiele sale interioare, ca și cum ar vrea să creeze în inima sa o altfel de Grădină, dar în care să adune amintiri, atât plăcute cât și neplăcute, din relațiile sale ratate, pentru a nu uita nimic din ceea ce a trăit și pentru a putea astfel, la un moment dat, să lucreze cu sine însăși, într-un proces de vindecare:
„Lviv prin Grădina Jucăriilor Pierdute/ cu mâinile pline de aur – poeme în geantă, o singură rochie/ soarele crește cât George Hotel/ vântul prin crengi pe scări deasupra orașului// îmbrățișarea ta caldă, numele tău pe brațul meu/ tu care voiai Universul și eu numai o limonadă, dar caldă/ am fugit. Eu care am zis gata. granițele noastre se închid/ gențile noastre sunt pline. perna ta moale”; „despre jucăriile pierdute/ cine le-a găsit și cine le-a dus în Grădina Jucăriilor Pierdute/ cât încă ești aici// avem acest mod de a vedea ce facem/ avem noaptea ta și somnul ca o mască/ destul de multe secrete în coșmarurile noastre/ un joc fără un scop – ne jucăm – inventăm cuvinte// unde se ivește să te duci noaptea, acolo te duci/ și apar fotografii neașteptate – triunghiuri amoroase – am crezut totul/ și cântecele. când pleci brusc// se simte ca o cădere dintr-un turn foarte înalt/ e noapte tu întreabă-mă despre ce am pierdut”.
Dar nu doar despre Lviv este vorba în acest volum, ci și despre alte orașe în care iubirea a fost sau nu a fost alături, sau și dacă a fost, s-a evaporat, epuizat, terminat, orașe cum ar fi Budapesta, Brno, Kofala, Cernăuți, Tar, Odessa, Cernobîl. Putem spune astfel că poemele Gabrielei Feceoru din acest volum sunt despre o serie de granițe fizice trecute la brațul iubirii, sau doar în amintirea ei. Sunt însă și despre o întoarcere acasă, în locul în care toate granițele, fie ele închise sau deschise, se frâng sub povara singurătății și a izolării, mai ales când acasă înseamnă Petroșani, un oraș frumos, bogat, cu potențial turistic, dar ros și ținut captiv într-un perpetuu ev mediu de corupția și incompetența clasei politice și administrative: „
la 29 de ani// mi-e mai clar/ oricât m-aș îndepărta/ rămân tot o fată/ din cartierul Parâng/ pe strada Viitorului/ în Petroșani/ orice nume aș purta/ rămân Gabi/ pentru copiii de la bloc/ Gabi care trăgea sania după ea/ și culegea cireșe din copaci/ noi, copiii, visam pe bancă/ viitoarele meserii/ desenam cercuri imaginare pe cer/ număram noaptea stelele pe cer/ când rămâneam singuri./ dar n-am devenit celebrități pe trotuare/ stele desenate ca nume importante/ și începem să semănăm cu părinții noștri/ muncim de ne sar capacele pe nimic”.
De altfel, nu doar despre granițe fizice este vorba aici, ci mai cu seamă despre granițele imateriale, despre limitele autoimpuse și depășite sau despre limitele impuse și încălcate sau violate, la nivel psihologic, emoțional, sufletesc, intim. Este despre putere interioară dar și despre vulnerabilitate, despre iubire dar și despre suferință, despre așteptări și dezamăgiri, despre nervi, furie, durere, dar și despre liniștea regăsită, nu în vreun loc anume, ci în sine, pentru că, de asemenea, nu doar despre un acasă fizic este vorba aici, ci mai ales despre acel „acasă” interior, care este dat de împăcarea poetei cu sine însăși, împăcare care vine, desigur, în urma unui amplu proces de reconectare cu rădăcinile, atât cele trupești, cât și cele sufletești, cele care au jucat un rol esențial în formarea caracterului acesteia:
„cu Heather Morris începe dimineața mea/ cafeaua fără potențial de cafea/ ibricul ăsta aproape mort – subțiat/ ca pielea tălpii bunicilor// bunicul ara dimineața toată Ialomița/ bunica ara noaptea toată Ialomița/ ca-n Lacrima Tatălui – o singurătate/ monumentală, bulgări de pământ pe cer// sau la Petroșani când bunica spăla scări de bloc/ și bunicul prindea hoții ca să-i ducă la secție/ dacă aș putea vorbi despre toate astea/ minerii ar coborî în galerii fără frică// trag aer în piept mai rar/ pentru că sunt fiica unui miner și știu/ cât valorează aerul/ când lucrezi la suprafață”.
Așadar, noul volum de poeme al Gabrielei Feceoru este încă unul extrem de puternic, din toate punctele de vedere, atât ca mesaj transmis, cât și ca manieră de scriere, în descendența firească a celorlalte patru, anterioare, toate foarte bune. Grădina Jucăriilor Pierdute, se impune, astfel, în peisajul poetic actual, atât prin varietatea imaginarului folosit, cât și prin estetica și stilistica, vădit originale, marcă înregistrată Gabriela Feceoru, și mai ales, prin valul de emoții și trăiri pe care le emană cu o forță menită să-l scuture bine pe cititor și să-l trezească din visare și din lâncezeală, la realitatea cruntă care-l înconjoară.
ROMEO AURELIAN ILIE (RAI)
s-a născut pe 27 februarie 1988, la Slobozia, Ialomița. Este absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității „Ovidius” din Constanța și al unui master în teologie la Universitatea din București.
Din anul 2008 publică poezie, cronici de carte și eseuri literare și teologice în diverse reviste culturale, printre care: Convorbiri literare (Iași), Timpul (Iași), Timpul din România (Ediția de Chișinău a revistei Timpul), Tribuna (Cluj – Napoca), Actualitatea literară (Lugoj), Bucovina literară (Suceava), Poesis International (București), Dilema Veche (ediția on-line), Fragmented Voices (Cehia), A Too Powerfull Word (Serbia), New York Magazine (S.U.A.), Kametsa (Peru).
În anul 2018 a debutat cu volumul de poeme Patruzeci și unu. Eu, surdo-mutul la editura Tracus Arte, în urma câștigării premiului „1, 2, 3 și” în cadrul Premiului Național pentru Debut în Poezie „Traian T. Coșovei”, ediția 2017, iar în anul 2022, i-a apărut un al doilea volum de poeme, Lacrima Tatălui, la editura Casa de pariuri literare.
