Insula apostaților de Carmen Secere (Editura Tracus Arte, 2025)

Poeta Carmen Secere a debutat în anul 2018 cu volumul de poeme, Aproape fericiți, apărut la editura Grinta, pentru care a primit Premiul „Horațiu Ioan Lașcu” al USR – Filiala Iași, în cadrul Concursului Național de Poezie „Porni Luceafărul” desfășurat la Botoșani. A publicat ulterior mai multe volume de poezie, majoritatea la editura Vinea și a devenit membră a USR, Filiala București – Poezie. Cel mai recent volum al său de poeme se intitulează, Insula apostaților și a apărut anul acesta la editura Tracus Arte. Asupra acestuia mă voi apleca și eu în cele ce urmează. 

Aș începe prin a spune că volumul Insula apostaților, poate fi citit, sau mai degrabă ar trebui citit, ca un singur poem, sau un poem – fluviu, întrucât de la primul până la ultimul poem, Carmen Secere nu face altceva decât să istorisească în versuri, „o viață” trăită pe o insulă aparent uitată undeva în mijlocul unui ocean, o insulă pe care este însoțită de „gardieni” și de „femei în alb”. 

Desigur, avem de a face cu o metaforă complexă, cu o metaforă continuă, fiecare element, ce se transformă, pas cu pas, prin apariții recurente, în motiv poetic, constituind o metaforă în sine și contribuind la definirea metaforei principale, pe care o voi devoala la momentul potrivit.      

„Insula”, ca element ce, deși teluric, mundan, denotă realități psihologice fluide, precum izolarea de lume, claustrarea sau plutirea în derivă, în mijlocul necunoscutului și al neprevizibilului, devine metafora fie a unui psihic fragil, aflat într-o perpetuă pendulare între real și fantastic, între viață și vis, fie a chiar a unei vieți trăită departe de propria voință, a unei vieți în care compromisul devine regula, a unei vieți în care nu-ți trăiești nicio clipă propria viață, ci mereu trebuie să faci voia celorlalți, să te lași înregimentat. 

Metafora „insulei”, ca spațiu claustrant, în care eul poetic trăiește singur, prezența „celuilalt” rămânând mereu la nivelul visului, al dorinței, însă niciodată prezentă concret, este pas cu pas completată, atât de metafora „gardienilor”, care se comportă pe tot parcursul volumului ca niște anti-cerberi ce nu permit evadarea din „infernul” insulei, cât și de „femeile în alb” ce apar tot ca elemente menite să asigure „buna desfășurare” a vieții pe insulă, întotdeauna înarmate cu calmante. De altfel, un alt element poetic ce completează metafora aceasta claustrantă, și peisajul definit în egală măsură ca o carceră, ca un spital, îl reprezintă „cămașa de forță” de care eul poetic pare să se fi atașat, elementul vădit carceral devenind, aparent paradoxal, însuși elementul aducător de pace și liniște.

Am spus doar aparent paradoxal, pentru că, de fapt, asemenea lui N. Steinhardt, care își găsește adevărata fericire și libertate în detenție, poeta Carmen Secere ne arată prin acest volum că uneori, dacă nu chiar întotdeauna, adevărata libertate, adevărata fericire, adevărata liniște și pace, toate acestea fiind metaforizate prin „pastila roz”, nu țin nici de confortul exterior, nici de validarea celorlalți, nici de modul în care îți trăiești aparenta viață de zi cu zi, care gravitează perpetuu în jurul unui „trebuie” nesfârșit, ci dimpotrivă de libertatea de conștiință, de libertatea de expresie, de libertatea de a visa, de a spera, de a iubi, cu alte cuvinte, de libertatea interioară, spirituală. 

De altfel, din punct de vedere strict poetic, volumul, Insula apostaților, reprezintă un regal al metaforei, al fanteziei, al suprarealismului, al onirismului, cititorul fiind imediat „captivat” în universul interior al poetei, unul populat în egală măsură de angoase, de dureri, de traume, dar și de iubire, speranță, frumusețe, vise/ visuri, fericire și bineînțeles, libertate. De altfel, consider că principala metaforă a acestui volum, despre care spuneam mai sus că o voi devoala la momentul oportun, este chiar aceasta, a libertății interioare, spirituale, sufletești. Iar în această lumină, însăși metafora „insulei” poate căpăta un nou sens, pozitiv, acela de capacitate a conștiinței de a se contrage într-o „insulă” a libertății interioare, ce plutește liberă pe oceanul nebuniei lumii exterioare. De altfel, inclusiv „gardienii” și „femeile în alb”, la o lectură mai atentă, sunt de fiecare dată neutralizați de forța frumosului, a visului, a libertății. 

În continuare voi reda și câteva poeme din volum, mai exact trei, o cifră cu o simbolistică puternică, asemenea metaforei libertății, atât pentru a ilustra, cât se va putea, cele scrise mai sus, cât și pentru a încheia această cronică, dând Cezarului ce este al Cezarului, adică lăsând cuvântul de încheiere, poetei însăși: 

„Vom fi nevoiți să alergăm prin lumină și să ne căutăm cu/ mâinile. Tot cu ele vom prinde pești fără solzi, pe care-i vom/ arunca de-a latul./ Noaptea ne va găsi sub vulturi și ne vom preface/ că despărțim apele./ Vom săpa o groapă pentru soare./ Vom strânge nisip în cârpe, apoi vom acoperi ferestrele./ Iarna vom croșeta mâneci c-un ochi pe dos./ Iar când frica se va ghemui între noi, să ne țină de cald ca un/ animal de companie, abia atunci vom învăța cum s-așezăm/ pietre pe insula noastră”; 

„Gardienii poartă mănuși termorezistente./ Porțile infernului ard./ În locul de la geam scriu un poem despre un vis/ și o marionetă bunraku./ Mâna îmi plânge, așteptând./ În camera izolată totul e transparent. Timpul înseamnă lutul/ de pe tălpile mele./ Azi nu deschid fereastra. Sticla întunecată acoperă defectele./ Cineva strigă după ajutor./ Femeile în alb mă învață cum să trăiesc./ Focul rămâne aprins. Cu fața la lumină se vede mai bine./ Mă întorc, ca și cum m-ai iubi”; 

„A doua oră de așteptare./ Alb cât cuprinzi cu privirea./ Nicio pată care s-anunțe vreun om./ Exersez mersul piticului. Femeile în alb potrivesc la fix ceasul,/ apoi mușcă, pe rând, din același măr./ În locul de la geam lumina se curbează ca un rânjet./ Păstrez distanța. Îmi curăț oasele. Pe colțul patului am așezat/ fustele fără tiv./ A treia oră de așteptare./ Gardienii taie cărțile. Puțini reușesc să-și joace viața./ Hazard și dezacorduri./ Rostesc în gând cuvinte care încep cu a./ Arsură. Adânc. Atavic. Aspru. Abrupt. Abis./ Primul gardian pierde./ Din cămașa de forță scot al patrulea as./ Amin!”.   

ROMEO AURELIAN ILIE (RAI)

s-a născut pe 27 februarie 1988, la Slobozia, Ialomița. Este absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității „Ovidius” din Constanța și al unui master în teologie la Universitatea din București.

Din anul 2008 publică poezie, cronici de carte și eseuri literare și teologice în diverse reviste culturale, printre care: Convorbiri literare (Iași), Timpul (Iași), Timpul din România (Ediția de Chișinău a revistei Timpul), Tribuna (Cluj – Napoca), Actualitatea literară (Lugoj), Bucovina literară (Suceava), Poesis International (București), Dilema Veche (ediția on-line), Fragmented Voices (Cehia), A Too Powerfull Word (Serbia), New York Magazine (S.U.A.), Kametsa (Peru).

În anul 2018 a debutat cu volumul de poeme Patruzeci și unu. Eu, surdo-mutul  la editura Tracus Arte, în urma câștigării premiului „1, 2, 3 și” în cadrul Premiului Național pentru Debut în Poezie „Traian T. Coșovei”, ediția 2017, iar în anul 2022, i-a apărut un al doilea volum de poeme, Lacrima Tatălui, la editura Casa de pariuri literare.