Cătălin Stanciu: Doamnă Liana Sakelliou, pentru cei care nu vă cunosc, cine sunteți și ce mărturie oferiți despre dumneavoastră?
Liana Sakelliou: Așa cum Platon se numea pe sine un iubitor al înțelepciunii, mereu străduindu-se să devină mai înțelept, eu mă consider o iubitoare de poezie, mereu căutând să o trăiesc mai profund. Când am ales această cale, în anii de studenție, ea mi-a modelat cursul vieții: am studiat poezia, am devenit profesoară universitară și am susținut cursuri de scriere creativă, am făcut cercetare, am tradus operele altora și, mai presus de toate, am continuat să-mi scriu propriile poeme. Fiecare rol a fost o altă formă de a mă apropia de aceeași pasiune statornică.
Sunteți poetă, eseistă, traducătoare și profesoară. În care dintre aceste roluri vă simțiți cel mai bine? Cum se împletesc aceste identități în viața și munca dumneavoastră?
Apartenența atât la comunitatea literară greacă, cât și la cea internațională m-a adus în contact cu mulți oameni remarcabili și nenumărate oportunități: publicarea poemelor mele, traducerea altor texte literare, scrierea de critică, conducerea atelierelor de creație literară, conferințe despre literatură, participări la rezidențe, jurizări la concursuri de poezie și chiar funcția de președinte al Premiului Uniunii Europene pentru Literatură. Sunt sigură că am omis câteva experiențe, dar tiparul este limpede: un scriitor înflorește doar într-o comunitate care hrănește literatura, într-o rețea de oameni care se asigură că scrisul continuă să trăiască. În acest spațiu internațional, mă simt cel mai profund eu însămi ca poetă. Poezia este busola care mi-a orientat întotdeauna viața, indicând neclintit aceeași direcție. Este atât vocația mea, cât și casa mea.
Ce înseamnă pentru dumneavoastră un poem bun? Putem vorbi cu adevărat despre dihotomia „poem bun” versus „poem slab”?
Pentru mine, un poem bun trezește imaginația cititorului sau ascultătorului, invitându-l să vadă lumea într-un mod subtil, diferit. Oferă o plăcere liniștită a transformării — printr-o metaforă neașteptată, o imagine puternică sau o figură de stil care schimbă percepția și emoția. Poezia dă formă emoțiilor și experiențelor care nu sunt încă pe deplin exprimate în limbaj, scoțând la lumină curenții nevăzuți ai vieții noastre. În felul acesta, extinde capacitatea de a imagina și aduce atât înțelegere, cât și bucurie, prin puterea ei discret transformatoare.
Cât de mult influențează personalitatea și stilul traducătorului lucrarea tradusă? Este cartea tradusă și creația traducătorului? Într-un anumit sens, devine o nouă carte?
Întrebarea despre valoarea subiectivă sau obiectivă a unei traduceri este una veche. Cu siguranță, gradul în care un traducător lasă o amprentă personală poate varia mult. Dar prefer să mut discuția de la dezbaterile abstracte spre scopul central al traducerii. De-a lungul istoriei, scriitorii au fost influențați profund de înaintașii care au vorbit alte limbi — fie prin traduceri, fie învățând acele limbi. Acest lucru demonstrează puterea traducerii: capacitatea ei de a aduna și transmite cunoaștere literară dincolo de timp și spațiu. Pentru mine, literatura transcende limbile individuale. Supraviețuiește dincolo de ele, metamorfozându-se pe măsură ce trece dintr-o limbă în alta. În acest sens, traducerea nu este o pierdere, ci o transformare. Procesul seamănă cu transmiterea ideilor matematice: conceptele rămân, deși simbolurile se schimbă. Newton și Leibniz au scris calculul diferențial în notații diferite, dar adevărurile fundamentale sunt aceleași. La fel, traducerea permite ideilor literare să dureze, să evolueze și să rezoneze din nou.
Poezia din Sequentiae (Vinea, 2024) pare să se afle la intersecția dintre teologie, estetică și ontologie. Cum reușiți să mențineți echilibrul între viziunea spirituală și limbajul poetic modern?
Cred că orice subiect poate deveni material poetic. Echilibrul delicat dintre o viziune spirituală sau religioasă și una pur poetică ar trebui să se reveleze de la sine în versuri. Îmi amintesc dezbaterile legate de poezia politică a lui Denise Levertov, când criticii se întrebau dacă angajamentul politic poate coexista cu poezia ca artă. Astfel de întrebări se risipesc când, în loc să teoretizăm, ne întoarcem la poezie însăși. Aș invita, cu blândețe, cititorii să vadă dacă, în poezia mea, am reușit să mențin un echilibru armonios între profunzimea spirituală și rigoarea artistică — dacă poemele își poartă sensurile la fel de firesc precum cuvintele care le dau viață.
Cum scrieți, gândiți și simțiți un poem? Aveți un ritual de scriere?
Am, în felul meu. Zăbovesc mult cu un subiect până când simt că ceva se mișcă în mine — până apare o scânteie care nu era acolo înainte. Aștept acel moment în care familiarul se schimbă brusc, încărcat cu o energie nouă, și încerc să găsesc forma exactă care i se potrivește. Caut mereu să recreez — sau chiar să depășesc — emoția pe care am simțit-o când am descoperit prima dată poezia, acea zvâcnire electrică a posibilității. Revenind astfel, intuitiv, la trecutul meu, am descoperit că poezia nu doar mă însoțește, mă ghidează. Este un fel de busolă care mă îndreaptă spre persoana care încă devin.
Există prietenii autentice între scriitori? Ce rol joacă prietenia literară în destinul unui poet?
Deși poeții par adesea să scrie doar pentru ei, pentru a-și mărturisi sau explora propriile emoții, eu scriu pentru a împărtăși. Vreau ca vorbele mele să ajungă la ceilalți, pentru că am fost profund modelată de generozitatea celor care și-au împărtășit scrisul cu mine — un cadou de neprețuit, care mi-a orientat întreaga viață. Da, m-am simțit mai apropiată de unii poeți decât de alții, și tot atât de adevărat este că am simțit o afinitate cu poeți care au trăit cu secole înaintea mea. Cei vii și cei plecați demult mi-au deschis uși, mi-au oferit înțelegere și șanse pentru care sunt nespus de recunoscătoare. Prieteniile literare sunt, în acest sens, hrană și busolă, formând nu doar ceea ce scriu, ci și ceea ce sunt ca poet.
Sunteți considerată „o prietenă a poeziei române”. Cum a început acest dialog literar între Grecia și România?
Am întâlnit-o pe Ana Blandiana în 2006, la un festival internațional de poezie la Coimbra. Am fost imediat captivată de muzicalitatea vocii sale. A citit în română, iar chiar dacă atunci nu înțelegeam fiecare cuvânt, am simțit limba curgând prin sală cu o putere liniștită, fermecătoare. Apoi l-am întâlnit pe profesorul Stavros Deligiorgis, care mi-a deschis o altă poartă. Mi-a arătat traducerile sale remarcabile din autori români, fiecare însoțită de introduceri minuțioase. Pasiunea lui a fost contagioasă. Am început să caut cărți românești — romane și poeme — oriunde le puteam găsi. Călătoriile au urmat apoi: drumuri lungi, orașe noi, sate mici, lecturi de poezie risipite pe hartă. Am acceptat cu bucurie invitații, iar fiecare întâlnire mă lega tot mai mult de o rețea de prietenii literare care a devenit una dintre marile bucurii ale vieții mele. Un poet și traducător român, Peter Sragher, mi-a spus cândva că am devenit „pe jumătate româncă”. Traducătoarea mea, Angela Bratsou, uneori îmi vorbește în română din greșeală — uită că sunt grecoaică. Poate că asta spune totul: limba, literatura și oamenii și-au găsit loc în mine, un loc care crește cu fiecare întoarcere în România.
Cum v-ați împrietenit cu limba română? Cum simțiți poezia dumneavoastră când este tradusă în română?
Limba română mi se pare minunată. Cântă. Curge limpede, ca un pârâu de munte peste piatră — luminoasă, insistentă, purtând lumină în curenții ei. Când aud poemele mele în română, se întâmplă ceva straniu. Încă simt ritmurile grecești care mi-au format primele cuvinte, dar ajung la mine ca niște ecouri — vagi, rătăcitoare, ca sunetul apei de munte pe care o auzi de departe, cu jumătate memorie, jumătate dor. Este o frumoasă dezrădăcinare: familiarul îmbrăcat în mister. Versurile mele se întorc la mine transformate, îmbrăcate într-o altă muzicalitate, ca și cum limba română le-ar lua de mână și le-ar învăța noi pași. În acel moment, cele două limbi — două peisaje — se întâlnesc. Poemele respiră într-un fel pe care nu l-aș fi anticipat niciodată, ca și cum și-ar fi găsit o a doua patrie sonoră. Sunt profund recunoscătoare traducătorilor mei, profesorul Stavros Deligiorgis și doamna Angela Bratsou, precum și editorului meu, poetul Nicolae Țone.
Privind în urmă, ce vă leagă de România în general — și de Brașov în particular?
Când eram mică, tatăl meu — proprietar al unei mici firme de import — călătorea des în România, printre alte țări, pentru întâlniri cu partenerii lui din București. Purta acest ritual ca pe o medalie pe rever. Se întorcea mereu cu păpuși în costume populare și cu broderii fine. La schimb, oferea cravate de mătase — mici gesturi de eleganță trecute peste granițe, legând necunoscuți într-o fraternitate tăcută de încredere și comerț. Prietenii literare m-au adus și ele aici — prietenii ale inimii la fel de mult cât prietenii născute din devotamentul comun pentru literatură. Când poetul și profesorul Adrian Lesenciuc m-a rugat să scriu introducerea antologiei Soirées Musicales, Chats at Brașov 3, mi-a oferit ocazia de a privi îndeaproape poezia scriitorilor brașoveni din Uniunea Scriitorilor, pe care îi întâlnisem cu un an înainte. Am simțit nevoia să mă întorc la acea seară. Zece poeți — femei și bărbați — țesuseră un dialog viu de versuri. Dar impulsul meu era acum mai egoist: voiam să mă asigur că am trăit pe deplin magia Brașovului. Voiam ca anumite amintiri să revină: plimbările prin centrul vechi; Prima Școală Românească și preotul-ghid; băncile netezite de generații de mâini; gravurile, picturile, cărțile lucrate manual; profesoara de greacă, doamna Lemonia; cimitirul și biserica greacă. Și inevitabil — deschizându-se și închizându-se odată cu norii, asemenea ușilor memoriei — Munții Carpați, mereu acolo, mereu chemând.
Adesea se încearcă separarea creatorului de opera sa. Poate un poet spune cu adevărat „Madame Bovary, c’est moi”?
Există multe forme de a aborda o întrebare atât de provocatoare, dar voi începe cu Ernest Hemingway. Ficțiunea lui îi proiectează personalitatea ca pe un film pe un ecran uriaș. Uneori apare aventurierul — intrând în coride sau pescuind monștri marini. Alteori, figura este redusă la un nucleu fragil, precum chelnerul îmbătrânit din „A Clean, Well-Lighted Place”, a cărui singurătate pâlpâie ca o lumânare într-o cameră goală. Pentru mine, personalitatea lui Hemingway funcționează ca o filigranare: palidă, inconfundabilă, o semnătură sub text care nu dispare niciodată. Majoritatea scriitorilor lasă o astfel de urmă, la fel cum pictorii își semnează pânza sau se pictează discret într-un colț al tabloului. Există apoi poeții confesivi, precum Sylvia Plath. O consider o poetă extraordinar de talentată, dar uneori emoțiile ei rămân atât de strâns legate de propria viață încât nu trec mereu prin acea alchimie care le transformă în experiențe universale. Literatura atinge cu adevărat când cititorii simt că ceva din ei răspunde — aceasta este semnătura operei care depășește personalul. În poezia mea, sunt conștient implicată în modelarea unor personalități pe pagină. Îmi amintesc de un lucru auzit ca studentă: că scriitorii buni sunt adesea surprinși de alegerile personajelor lor, ca și cum acestea ar asculta legi literare mai profunde, independente de voința autorului. Scriitorul urmează acele legi, într-un tango intim și imprevizibil cu figurile pe care le creează. Încerc să las poemele să mă formeze. Asta este adevărata bucurie. Scrisul meu nu doar îmi afișează personalitatea; o extinde. În crearea poemelor mele, le permit — discret și insistent — să mă creeze ele pe mine.
LIANA SAKELLIOU
Profesoară emerită de Creative Writing și Literatură Americană la Universitatea din Atena, Liana Sakelliou a construit un parcurs care unește cercetarea academică și arta. Munca ei a fost susținută de Fulbright Foundation, Programul de Studii Elene al Universității Princeton, Universitatea din Coimbra, Universitatea din Sussex (West Dean) și British Council — instituții care au recunoscut încă de timpuriu precizia și pulsația vocii sale. Poemele sale au fost traduse în cincisprezece limbi, au fost publicate în reviste și antologii din întreaga lume. Din 2010, îi ghidează pe scriitori în cadrul Fundației Takis Sinopoulos, predând creative writing și poezie internațională. Este membră activă a unor importante asociații academice și face parte din Societatea Autorilor Eleni din 2010. Activitatea ei include președinția comitetului european pentru Premiul Uniunii Europene pentru Literatură (Bruxelles, 2017; Atena, 2018), funcția de vicepreședintă a comitetului pentru premiile naționale de traducere (2015–2017) și mandatul în consiliul Societății Scriitorilor Eleni (2017–2019).
O viață dedicată modelării limbajului — și modelării celor care îndrăznesc să-l urmeze
