Trebuie să mărturisesc că am așteptat Artmania 2025, ediția aniversară de 18 ani a festivalului, cu o nerăbdare şi o neliniște aproape adolescentine, din momentul în care am aflat că Dream Theater, legendara trupă de metal progresiv modern, urma să revină la Sibiu după 6 ani de la primul show. Motivul? Ei bine, nimic mai simplu: vorbim despre Dream Theater în formula clasică, cu magicianul Mike Portnoy la tobe, reîntors după 13 ani de înstrăinare. Sigur, îl văzusem şi auzisem pe Mike în 2022, cu supergrupul Transatlantic, pe aceeași scenă din Piața Mare a Sibiului, dar emoția de a-l vedea alături de cei împreună cu care a definit şi fundamentat scena metalului progresiv modern este, vorba reclamei, neprețuită. Prin urmare, fără a sta prea mult pe gânduri şi fără a ști alte nume din line-up-ul festivalului, nu am mai așteptat o acreditare de presă ca în anii anteriori şi am achiziționat, încă din ianuarie, la ofertele „early bird”[1], un abonament pentru cele două seri de festival, la preţul de 450 lei. Nici prea-prea, nici foarte-foarte…Dar rămân fidel principiului că arta, în orice formă a ei, trebuie recompensată. Aproape că nici nu a mai contat că, deși a fost o ediție aniversară, festivalul s-a restrâns la numai două seri, după semnalele de recesiune date în acest sens încă de la ediția de anul trecut. Asupra acestui aspect voi reveni spre final, când voi puncta elementele organizatorice şi tehnice. Pentru început să cinstim muzica!
Odată liniștit din perspectiva accesului, mi-am văzut de ale mele…căci oricum, vorba poetului, timpul fuge fără să se mai întoarcă[2]. Şi așa, în rutina şi ruina zilelor, am primit pe parcurs veștile despre completarea listei artiștilor care urmau să performeze în festival. Nivelul de entuziasm nu a mai primit vreun stimul semnificativ, trupele anunțate ulterior nefiind niște „nume” care să te înfioare: Vestige, Sylvaine, Eihwar, Sivert Høyem. Cu excepția francezilor de la Vestige, festivalul s-a încadrat pe linia asumată an de an, de promovare a culturii nordice, fără a avea însă greutatea şi rezonanța unor grupuri legendare din arealul metalului scandinav, ca în anii anteriori. Mai mult chiar, şi cumva paradoxal, Eihwar sunt la rândul lor francezi…fascinați de folclorul nordic! Totuși, fiind două seri de festival, era neapărată nevoie de încă un „cap de afiș”. Numele anunțat de organizatori a fost, în cele din urmă, cel al trupei Extreme, fapt care, deși nu sunt un fan activ, mi-a adus un oarecare fior de plăcere, provocat de amintirile din anii ʼ90, când trupa era un catalizator de iubiri, la chefurile noastre tinerești. Căci nu este rocker care să nu-şi fi strâns iubita în brațe pe „More than words”.
Şi uite aşa, m-am trezit în prima seară de festival, gata de rock şi de vacanţă, cu prietenii adunați pentru noua sesiune live de muzică bună. De lichidele care provoacă efuziune, în ton cu sentimentele găștii, nu vă mai spun, pentru că sigur cunoașteți atât sentimentul, cât şi acțiunea în sine. Hai, totuși, un cuvânt: belșug!
Seara I: sub semnul reîntoarcerii
Pentru mine, şi îndrăznesc pariul de a afirma că şi pentru peste 90 % dintre participanți, prima seară de festival a însemnat exclusiv Dream Theater şi Mike Portnoy. O seară a reîntoarcerii depline la Sibiu a „majestăților”[3] John Petrucci, Mike Portnoy şi John Myung, nucleul inițial al trupei, alături de Jordan Rudess şi James LaBrie, care au desăvârșit formula de aur. Așadar, fără a diminua din talentul, pasiunea şi performanța celorlalți artiști, mă voi opri mai puţin asupra prestației altor trupe, pentru că le-am ascultat selectiv printre povești şi coadă la bere. În schimb, voi gravita asupra concertului Dream Theater, pe care
l-am așteptat cu atâta înfrigurare.
Seara de 25 iulie a fost deschisă de francezii Vestige, o trupă de metalcore modern. Am putut auzi un sound închegat, pasaje atmosferice dense, dar şi elemente de agresivitate melodică, închegate cumva de elemente alternative şi post-punk. Nu a fost însă suficient să mă atragă mai aproape de scenă, dar au fost spectatori care le-au acordat un bine meritat credit şi, din reacțiile lor, nu au fost dezamăgiți.
A urmat Sylvaine, numele proiectului muzical al norvegiencei Kathrine Shepard. Născută în San Diego, California, Statele Unite ale Americii, (mamă din Norvegia, tată american), Kathrine Shepard s-a mutat în Norvegia împreună cu familia încă din copilărie şi, pe tărâmul nordic, a devenit prima femeie care a obținut o nominalizare la categoria cel mai bun album metal la Spellemannprisen[4], pentru al treilea album al său, „Atoms Aligned, Coming Undone” (2018)[5]. La Sibiu, Sylvaine a produs un spectacol bine primit de cei care o cunoșteau din punct de vedere muzical, dar şi de cei care au descoperit-o prima dată. Am remarcat melanjul de sunete curate, dar şi distorsionate de chitară, secțiunile instrumentale intense şi, în special, vocea Kathrinei, prin ușurința trecerii de la sunetele melodice la pasaje guturale puternice. Stilul său nu este unul ușor de clasificat, ceea ce o face atractivă şi-i conferă o interesantă identitate sonică. Prin urmare, să dăm credit celor care consideră muzica sa o „lucrare hipnotică”[6] blackgaze[7]. Chiar şi aşa, nu se va regăsi prea curând în playlist-ul meu personal.
O experiență hipnotică în Teatrul Visului
Prima zi a fost încheiată magistral de Dream Theater, care au adus la Sibiu turneul aniversarii a 40 de ani de existență. O seară pe care am numit-o sub semnul reîntoarcerii, atât pentru că am avut bucuria de a-i revedea la Sibiu după 6 ani, cât şi pentru că, odată cu revenirea lui Portnoy în trupă, am putut simți cum funcționează mecanismul complet al prog-metalului, în cea mai bună formă a sa. Văzând şi ascultând Dream Theater live, cu Portnoy la tobe, am experimentat pe deplin nostalgia revenirii la o perioada mitologică, o adevărată regenerare a timpului; un concert-transă, o reconectare la sacru şi originar. Semn că mitul eternei reîntoarceri este valabil nu doar în filozofie, ci şi în muzică[8]. De altfel, creația Dream Theater este una pe deplin esențială pentru conceptul de filosofie muzicală, compozițiile lor explorând relația dintre muzică, minte, emoție, vis, realitate şi transcendență. Şi exact aşa a fost întregul concert, setlist-ul oferind publicului o selecție de piese care a evidențiat combinarea tehnicii instrumentale cu orchestrații minuțioase şi cu texte psihologice şi existențiale. Fără doar şi poate, publicul a avut parte de deschiderea unor porți către un univers muzical grandios, integrându-se ca parte activă în această viziune asupra muzicii. O comuniune perfectă!
Concertul a debutat cu piesa „Night Terror”, de pe cel mai recent album al formației, intitulat „Parasomnia” şi lansat în data de 7 februarie anul curent. Este primul album înregistrat de la revenirea lui Portnoy şi are un nume tulburător, de afecțiune a somnului. Piesa se remarcă prin profunzime şi energie, observându-se magia și complexitatea compoziției muzicale care a consacrat trupa Dream Theater ca pionier al muzicii progresive. În melodie este abordată tema terorilor nocturne[9] și a paraliziei în somn, orchestrația alternând pasaje care sugerează natura confuză a acestor experiențe. Un început excelent care a încălzit publicul şi care a promis o continuare pe măsură.
Au urmat trei piese legate de pe albumul concept „Metropolis Pt. 2: Scenes from a Memory”, anume: „Strange Déjà Vu”, „Through My Words” şi „Fatal Tragedy”. O adevărată încântare, instrumental-vocală, cu pasaje vibrante şi un James La Brie în formă, mai ales în „Strange Déjà Vu”, unde vocea este menită să empatizeze cu greutatea emoțională a versurilor. Peste toate s-au suprapus excelent, rotund, orhestrația şi secția ritmică. Apoi, în „Through My Words”, pianul şi vocea au creat perfect atmosfera melodică în care sunt explorate teme precum memoria, conexiunea, destinul și impactul persistent al trecutului, servind totodată ca punte către „Fatal Tragedy”, una dintre piesele Dream Theater unde intensificarea instrumentației tinde spre perfecțiune. Dialogul instrumental dintre claviaturi şi chitară a atins apogeul în partea de final a melodiei, care este una dintre capodoperele trupei.
Concertul a continuat cu o altă piesă din categoria supergrea – „Panic Attack” de pe albumul „Octavarium”. Prestația a fot din nou excelentă, interpretarea live surprinzând cu acuratețe, atât prin muzică, cât şi prin versuri, senzațiile fizice și emoționale asociate cu această tulburare de anxietate. Chiar dacă sintagma „Panic Attack” (n.a. – atac de panică) nu este niciodată cântată explicit, ea este excelent sugerată prin muzică şi versuri. După acest iureș sangvin, a urmat un moment melodic de finețe: melodia „Hollow Years”,unde John Petrucci şi-a demonstrat, pe lângă tehnica excepțională, şi extraordinara sa sensibilitate sufletească. Şi vă voi face o mărturisire: ascultând această piesă, am impresia mereu că sunt părtaș la o tristețe de proporții cosmice. Este o piesă care activează resorturi de introspecție profunde, vorbind despre greșeli, timp pierdut, regret, dar şi despre autodescoperire şi găsirea liniștii interioare. Un moment de mare profunzime emoțională, dar şi de virtuozitate, marca Petrucci.
După momentul melodic, ne-am întors cu rapiditate în sfera metalului greu, cu piesa „The Enemy Inside” de pe albumul „Dream Theater”. Un cântec puternic, cu sunete complexe și riff-uri explozive, care explorează problemele veteranilor de război care se confruntă cu tulburare de stres posttraumatic (PTSD). Instrumentația sugerează din plin trauma psihologică trăită în timpul luptei și provocările reintegrării în viața civilă. De altfel, Dream Theater a folosit această temă şi în melodia „A Broken Man” de pe cel mai recent album – „Parasomnia”, pe care însă nu au abordat-o la Sibiu. Au cântat, în schimb, o altă piesă de referință de pe albumul menționat anterior şi anume „Midnigh Messiah”. Astfel, atmosfera s-a menținut pe aceeași linie dură, cu influențe thrash metal prin riff-urile lui Petrucci, fiind însă condimentată cu pasajele atmosferice izvorâte din claviaturile lui Rudess. O piesă la care voi zăbovi preț de câteva cuvinte în plus, întrucât ea a adus prima contribuție în versuri a lui Mike Portnoy din 2009 încoace. Schimbările de tempo au oferit o muzică tehnică şi au valorificat din plin temele lirice profunde din mesajul versurilor, unde se regăsesc fragmente de text din piese de pe albume anterioare, utilizate intenționat de Mike Portnoy, construind-se astfel metafora revenirii sale în grupul pe care l-a co-ființat şi care l-a consacrat ca muzician. De altfel, fanii din categoria grea vor identifica în versurile melodiei, fără prea mare efort, trimiteri sau pasaje din alte cântece, cum ar fi, spre exemplu, „Strange Déjà Vu”, „This Dying Soul” etc. Pe parcursul celor șapte minute ale cântecului, publicul a devenit parte integrantă din povestea piesei, experimentând senzația de vis tensionat şi confruntarea cu demonii interiori ai fiecăruia. Impactul auditiv a fost unul epic, o adevărată ferocitate metalic-electronică. Şi tocmai când credeam că am atins apogeul, băieții de la Dream Theater ne-au demonstrat că şi haosul este sistematic[10], abordând piesa The „Dark Eternal Night”. Nouă minute de riff-uri grele, antrenante și teme lirice agresive și apocaliptice, inspirate de povestirea „Nyarlathotep” de H. P. Lovecraft[11]. Transă metalic-progresivă. Şi uite aşa, ajunși pe culmile muzicii, am zburat apoi „sub cerurile din Peru”[12], ascultând povestea Vanessei, personajul din cântec. O melodie care vibrează emoție, inspirată de un articol citit de John Petrucci, despre o fată abuzată din Peru[13]. Dacă vocalistul LaBrie a fost deseori judecat (adesea pe bună dreptate, pentru calitatea precară a execuției pasajelor vocale live), de data aceasta se cuvine să-i dăm pe deplin credit, piesa în discuție fiind un alt plus pentru prestația sa vocală, care a completat foarte bine instrumentalul. De altfel, susțin cu tărie că frontman-ul a fost exemplar de-a lungul întregului concert. Pare un cu totul alt LaBrie şi pe cel mai nou album, dar şi în alte live-uri. De notat că piesa a beneficiat şi de două inserții din „Wish You Were Here” – Pink Floyd şi „Wherever I May Roam” – Metallica, potrivite perfect în țesătura armonică şi foarte apreciate de public.
Înaintând spre final, am avut bucuria să ascultăm melodia „As I Am” de pe un al album de referință: „Train of Thought”. Un cântec despre individualitate şi curajul de a te afirma prin ceea ce reprezinți şi nu prin presiuni externe, un adevărat imn al trupei, scris de Petrucci ca răspuns pentru persoanele din industria muzicală care au încercat să-i spună şi să-i impună cum să-și scrie muzica. O meteahnă veche a celor care se cred atotștiutori şi care, din păcate, se regăsește şi în lumea artistică din România, fie că este vorba de cea literară sau muzicală etc. Din setlist nu puteau lipsi cântece de pe un alt album-capodoperă al artiștilor, pe numele său „Images and Words”,depe care am ascultat o versiune prescurtată a „Take the Time” şi, la bis, arhicunoscutul hit „Pull Me Under”; prima remarcându-se prin secțiunile sale instrumentale complexe, schimbările dinamice și versurile care explorează teme de autoreflecție și schimbare, iar cea de-a doua prin complexitatea temei: existența, sfârșitul, căutarea sensului vieții, într-o lume a efemerității. Toate acestea sunt ambalate într-un cântec închegat, robust şi extrem de iubit de marea masă de consumatori ai muzicii Dream Theater. Tot la bis am fost încântați cu transcendentul „The Spirit Carries On”, o melodie cu implicații filosofice despre viață şi moarte. Una dintre melodiile care te ating ireversibil, atât sufletește, cât şi intelectual.
Aşa s-a încheiat un concert pe care l-am simțit visceral, hipnotic. Un adevărat teatru al visului dus la extremele sale, unde sunetul de rock metalic s-a îmbrățișat cu eleganța simfonicului, polivalența jazzului şi reveria poetică, într-o țesătură de versuri complexe despre ființa umană. Chapeau, Dream Theater!
Ziua II: Mult mai mult decât cuvinte
După experiența aproape epifanică din prima zi de festival, datorată Dream Theater (căci divinul/sacrul se pot revela prin artă), am primit ziua a doua de Artmania cu o ușoară indiferență, dar cu bucuria de a fi alături de prieteni şi cu un sentiment de curiozitate față de ceea ce ar putea livra publicului formația Extreme. Cu aceste gânduri, am ajuns în Piața Mare pe la jumătatea concertului Eihwar. Mărturisesc, aşa-numitul stil muzical nou numit „Viking War Trance” nu m-a atras, nefiind în sfera mea de interes. De altfel, o mare parte a publicului clasic gravita mai degrabă în jurul teraselor şi pe străduțele din centrul burgului. Sigur, trupa a avut parte de ceva apreciere, în fața scenei strângându-se destui spectatori, atmosfera fiind plăcută, sub imperiul elementelor de folk nordic, combinate cu o percuție tribală şi pasaje electronice, dar şi cu o voce tip „trance”. Ba chiar am observat şi ceva mișcări de dans în public, semn că berea curgea corespunzător şi că, într-adevăr, Eihwar produce „music for Viking dancefloors”, cum ei înșiși menționează pe site-ul oficial[14]. Intrigantă totuși idea de a vedea niște francezi (!) încercând să readucă la viață sunetele epocii vikinge, într-un mod cumva festiv şi actual.
Surpriza plăcută a venit însă din partea lui Sivert Høyem, fostul solist al Madrugada, care a preformat în al doilea concert al zilei şi mi-a atras atenția cu vocea sa gravă, dar caldă şi generatoare de emoție. Fără a cunoaște multe dintre piesele sale, cu excepția câtorva de la Madrugada, am fredonat alături de public câteva linii melodice şi m-am bucurat de nuanțele melancolice, de sound-ul curat şi de felul cum şi-a construit relația cu publicul. Stilul său elegant şi limpede, rezultat dintr-o fuziune de rock alternativ cu indie-rock şi chiar folk a fost unul plăcut, un fundal sonor excelent pentru câteva clipe reflexive, de nostalgie sau contemplare. Instrumentația nu a fost una complicată, nici nu ar fi trebuit, punctul central fiind vocea lui Sivert Høyem, pusă foarte bine în valoare de chitarele acustice, bas şi percuția subtilă. Piesele mi-au evocat sentimente cum ar fi singurătatea, iubirea şi chiar căutări interioare de natură mai profundă. Aș menționa câteva cântece: „Honey Bee”, „Look Away Lucifer” (n.a – cântece ale trupei Madrugada), „Prisoner of the Road”, „The Boss Bossa Nova”. Un spectacol plăcut, un artist pe care l-aş revedea cu plăcere.
Ultimul eveniment al serii şi al festivalului a fost concertul americanilor de la Extreme, aflați pentru prima oară în România. De văzut şi auzit aş zice, până la urmă, ținând cont că artiștii din Boston vin dintr-o „eră” în care rock-ul, atât sub forma sa cea mai comercială (hair, glam) cât şi cea dură (hard, heavy metal, trash etc.) capta un public mult mai numeros ca în prezent şi ajunsese chiar mainstream. Old times, good times. Dar știm că rockul nu moare şi nu va muri niciodată, în pofida asaltului amatorismului şi artificialului din muzica şi societatea de azi.
Sub amenințarea ploii, care a început chiar puternic, chiar la primele piese, publicul a rezistat şi a contribuit la show-ul excelent al membrilor trupei, care şi-au respectat statutul de profesioniști, oferind o producție excelentă, de la punerea în scenă la comunicarea cu fanii şi la piesele cântate. Decorurile şi luminile i-au transpus perfect pe spectatori în lumea anilor ʼ80-ʼ90, iar seara ploioasă a dat o notă cinematică întregului ansamblu, format din scenă – trupă – Piața Mare, cu clădirile sale istorice şi un public cald, din care picurii reci de ploaie au scos aburii fericirii. Apoi, zeul ploii i-a iertat pe rockerii care i-au primit ofranda, iar seara a continuat spectaculos cu chitaristul Nuno Bettencourt în mare formă, alături de solistul Gary Cherone, care, la cei 64 de ani, împliniți chiar la Sibiu, în ziua concertului, a arătat o dispoziție excelentă! De altfel, unul dintre momentele de neuitat ale serii a fost când publicul i-a cântat la unison în limba română „Mulți ani trăiască” sărbătoritului. Un alt moment special a fost „tributul” pentru Ozzy Osbourne, trupa cântând la finalul show-ului piesa „I Don’t Know”. Trupa a cântat cu vitalitate, a fost conectată permanent şi a transmis bucurie şi energie, iar momentele solistice ale lui Nuno Bettencourt au fost cu adevărat epice. Virtuozitatea şi expresivitatea sa instrumentală dau viață pieselor, le conferă fluiditate şi construiesc o imagine reală, organică, nu robotică, simțindu-se din plin sângele său latin[15]. Desigur, trebuie amintit şi momentul „More Than Words”, cântat în duo de Cherone şi Bettencourt…În realitate – un trio, prin contribuția spectaculoasă a publicului, piața vibrând sub acordurile şi versurile melodiei. Din lista de cântece nu au lipsit nici alte piese de succes „Get the Funk Aut”, „Decadence Dance”, „Rest in Peace” sau „Play With Me”.
Deși muzica trupei este văzută şi chiar este una cu stil eclectic, unde se regăsesc elemente de funk rock, glam metal, acustic rock şi uneori chiar pasaje de progresiv, senzația dominantă a fost că am asistat la un excelent concert de hard-rock clasic, un party cu atmosferă old-school în inima Sibiului. Este clar că „Extreme” înseamnă mult mai mult decât niște cuvinte! Generoase aplauze şi așteptăm o revenire.
Artmania la majorat – ediţie aniversară sau de tranziție?
Artmania 2025 a fost ediție aniversară, festivalul ajungând la cea de-a 18-a punere în scenă. Fără gap-ul pandemic, ar fi fost a 20-a. Probabil, pornind de la acest fapt, mulți dintre noi am mizat pe organizarea unei manifestări cu iz festiv, cu multe nume „tari” şi momente spectaculoase. Realitatea a fost însă una ușor diferită, ediția părând, din punct de vedere organizatoric, mai degrabă una de tranziție, în condiţiile în care a dispărut scena mică (secundară), adică zona în care erau aduse formații de nișă sau trupe autohtone în ascensiune. Totodată, numărul zilelor de festival s-a redus la două, după semnalele trase în acest sens de anul trecut. Dacă în 2024 au fost două zile de rock în Piața Mare, completate de o a treia seară prin proiectul „ARTmania in Context”, care a prins viață în curtea Casei Altemberger – Muzeul de Istorie[16], în 2025 acest proiect finanțat de Ministerul Culturii a dispărut. Semn că, din păcate, Artmania nu s-a bucurat prea mult de susținerea autorităților, redevenind cel mai probabil singurul eveniment din Piața Mare care se desfășoară fără finanțare publică şi care trebuie să producă pentru a supraviețui.
Au fost însă voci care au catalogat ediția ca fiind una dintre cele mai slabe,
raportându-se la elementele amintite mai sus şi la puținele nume de mare rezonanță aduse pe scenă. De aceea trebuie subliniat că, într-o perioadă în care evoluția contextului cultural și economic din România nu este deloc promițătoare, ba din contră asupra ei plutind amenințător un spectru negativ, organizarea unui astfel de festival a devenit o mare provocare. În plus, după perioada pandemică, multe festivaluri și evenimente live au avut de-a face cu schimbări importante – de la restricții de capacitate, la reducerea numărului de concerte. Fără doar şi poate aceste lucruri s-au resimțit şi în ceea ce privește festivalul sibian. Sigur, în timp, „artmaniacii” s-au învățat să primească mereu mai mult şi mai bine şi, fiind plătitori de bilete, au pretenții. Dar organizarea unui festival de amploarea Artmania presupune costuri semnificative – de la onorariile artiștilor, la costurile de producție, marketing și logistică. Tocmai de aceea, înainte de a judeca, trebuie puse în balanță şi aceste aspecte. Trăgând linie, este cu atât mai lăudabil efortul organizatorilor, concretizat în contractarea Dream Theater şi Extreme, trupe cu un background solid şi probabil, destul de costisitoare. De aici si nivelul prețurilor biletelor, care a oscilat de la 450 lei pentru două seri la „early bird”, la 550 lei tot pentru două seri, după încheierea perioadei de presale. Cei care au vrut bilet la o sigură zi au plătit 450 lei pentru 25 iulie (seara Dream Theater) şi 350 lei în 26 iulie (seara Extreme). Felicitări pentru noua şi pe deplin lăudabila facilitate adusă de abonamentul „School of Rock” (pentru tineri între 12-25 ani): 150 lei pentru două zile de festival! O idee excelentă, doar aşa putem crește o nouă generație de rockeri care să iubească muzica live de calitate!
În ceea ce privește organizarea accesului şi facilitățile interioare, din nou, mecanismul a funcționat foarte bine, preschimbarea biletelor în brățări fiind eficientă, iar accesul cursiv. Un mare BRAVO pentru voluntarii inimoși şi implicați, o adevărată coloană vertebrală a festivalului! Şi din perspectiva igienei, lucrurile s-au menținut la nivel bun, prin asigurarea grupurilor sanitare în număr suficient. Referitor la produsele de tip <merchendise>, amatorii de suveniruri au putut achiziționa o gamă variantă de tricouri, șepci, hanorace, CD-uri etc., atât la prețuri prietenoase, dar şi mai puţin atractive. Cu privire la partea de băutură şi mâncare, costurile au fost în ton cu inflația: nu orice buzunar şi-a permis mai multe beri, shoturi sau ceva de-ale gurii. Dar unde-s prieteni sunt şi soluții, aşa că sunt convins că toate lumea s-a descurcat.
Concluzionând, Sibiul a fost, ca de obicei, gazda perfectă pentru Artmania, iar festivalul a atras publicul fidel şi a încercat să-şi respecte blazonul. Centrul istoric al burgului a emanat o energie vibrantă, îmbinând cultura medievală cu cea modernă şi, în pofida schimbărilor şi a unei selecții muzicale mai fragmentate decât în edițiile anterioare, atmosfera artmaniacă a rămas recognoscibilă, iar concertele capetelor de afiș au fost cu adevărat memorabile.
Ediția aniversară de 18 ani a Artmania a fost şi un moment de celebrare, dar și de adaptare la noile realități economice şi ale pieței muzicale, iar festivalul rămâne o referință importantă pentru scena rock din România. Așadar, felicitări şi LA MULŢI ANI, Artmania! Fie ca această tranziție să fie de bun augur pentru viitorul apropiat! Rock On!
[1] Bilete vândute la un preț redus pentru o perioadă limitată de timp sau până la epuizarea unui anumit număr fix de bilete. Acestea sunt disponibile de obicei la începutul vânzărilor și sunt o metodă pentru organizatori de a stimula achizițiile timpurii și pentru fani de a beneficia de prețuri mai mici.
[2] Trimitere la expresia <Fugit irreparabile tempus>, care provine din lucrare <Georgica>, scrisă de poetul roman clasic,Vergiliu.
[3] Trimitere a autorului către denumirea inițială, <Majesty>, sub care a fost fondată trupa Dream Theater.
[4] Spellemannprisen este un premiu muzical norvegian, adesea considerat echivalentul norvegian al premiilor Grammy, acordat anual de IFPI Norge și FONO artiștilor norvegieni pentru realizări remarcabile în muzică.
[5]https://en.wikipedia.org/wiki/Sylvaine
[6] https://www.guitarworld.com/features/sylvaine-nova
[7] Blackgaze este un gen de fuziune care combină elemente de black metal și shoegaze
[8] O aluzie/paralelă a autorului la <Mitul eternei reîntoarceri> (Le mythe de lʼéternel retour), una dintre cele mai importante lucrări conceptuale ale scriitorului român Mircea Eliade.
[9] Teroarea nocturnă este definită ca o tulburare de somn în care o persoană, în special la vârsta copilăriei, pare că se trezește rapid din somn într-o stare de groază, deși, în realitate, nu este trează.
[10] Joc de cuvinte al autorului care se referă astfel la albumul <Systematic Chaos> al trupei Dream Theater, din care face parte piesa <The Dark Eternal Night>.
[11] Howard Phillips Lovecraft (n. 20 august 1890, Providence, Rhode Island, SUA – d. 15 martie 1937, Providence, Rhode Icland, SUA) a fost un scriitor american, considerat unul dintre părinții literaturii fantastice ai începutului secolului al XX-lea.
[12] Joc de cuvinte al autorului care se referă astfel la melodia <Under Peruvian Skies> a trupei Dream Theater, de pe albumul <Falling Into Infinity>.
[13] https://www.progarchives.com/album.asp?id=1670
[14] https://eihwar.my.canva.site/
[15] Nuno Bettencourt este portughez la origini, s-a născut în Praia da Vitória, pe insula Terceira din arhipelagul Azore, Portugalia, pe 20 septembrie 1966 şi în copilărie a emigrat împreună cu familia în Statele Unite (Boston, Massachusetts), unde și-a format cariera muzicală.
[16] Pentru mai multe detalii şi informații puteți accesa cronica Artmania din 2024 la https://revistapsyche.ro/2024/08/03/decebal-n-todarita-artmania-2024-o-revelatie-un-numetal-greu-si-cateva-contexte/
DECEBAL N. TODĂRIȚĂ
Este prin naștere clujean, prin copilărie și tinerețe brașovean iar prin familie și carieră sibian. A absolvit două facultăți: de Jurnalistică respectiv de Istorie, precum și două programe de masterat:
Jurnalism și Relații Publice, respectiv Elite Politice Românești. A debutat cu volumul de poezii „Vise presate” (editura Eikon, 2016, prefață Conf. univ. dr. Lucian Grozea, postfață Ovidiu Ivancu), iar în
2022 a publicat al doilea volum de poezii intitulat „Multivers”, tot la editura Eikon (prefață Ovidiu Ivancu, ilustrații Iulia Cruceru, coperta I Darius Drăgoi), lansat la Sibiu, în 17.05.2022. Și-a prezentat poeziile în cadrul mai multor lecturi publice, la diferite lansări de carte din țară precum și în cadrul Târgului de carte Gaudeamus Radio România – Sibiu 2021. Volumul „Vise presate” a beneficiat de cronici în revista Mișcarea Literară, semnate de Cătălin Stanciu și în revista „Psyche” sub semnătura poetului Savu Popa, bucurându-se totodată de ample prezentări în presa sibiană. Volumul „Multivers” va fi prezentat în cadrul Salonului Intențional de Carte Bookfest 2022, București urmând ca apoi să aibă parte de lansări și în alte orașe din țară: Brașov, Alba-Iulia, Râmnicu Vâlcea etc..
