Fericirea, această stare lăuntrică mult râvnită și totodată atât de greu de definit, uneori chiar și de trăit cu adevărat, se află în centrul reflecțiilor lui Sigmund Freud asupra psihicului uman în interacțiunile cu semenii. Volumul Despre fericire (Editura Trei, 2021, colecția Sigmund Freud despre), reunește reflecțiile esențiale din scrierile sale  (în special din scrieri precum Disconfort în cultură sau Viitorul unei iluzii), ce tratează natura și limitele fericirii în viața individului și în societate, temă aparent simplă, dar profundă, neliniștitoare, ambiguă și complexă: fericirea umană, în raport cu roca biologică, cultura, religia, civilizația, societatea.

Sigmund Freud nu tratează fericirea ca pe o promisiune sau un ideal de atins, ci o experiență psihică pasageră, modelată de tensiunea dintre pulsiunile inconștiente și normele, exigențele societății și civilizației. Pentru Freud, fericirea nu este o stare naturală și constantă, ci este un echilibru temporar între plăcere și suferință. Psihicul uman funcționează, în viziunea sa, conform principiului plăcerii: căutăm ceea ce ne dă (imediată) satisfacție și evităm ceea ce produce (profundă, îndelungată) durere. Totuși, această mișcare pulsională este limitată de realitate, anume de un celălalt/obiect, de mediul familial, educațional, cât și de viața socială. Și astfel, fericirea devine o excepție, nu o regulă. Freud pornește de la ideea că ființa umană nu este programată pentru o fericire deplină, ci mai degrabă pentru evitarea durerii și reducerea suferinței. Fericirea, în concepția lui, este un rezultat secundar, temporar, adesea instabil, al satisfacției unor dorințe, în special cele sexuale și agresive, care sunt interzise, stipulate și condamnate de normele sociale.

Freud explorează principalele „căi spre fericire”: plăcerile senzoriale, iubirea, arta, religia, sublimarea și realizarea intelectuală, dar și limitele fiecăreia. De asemenea, se remarcă analiza mecanismelor psihice care guvernează conflictul dintre mișcările pulsionale și cerințele, exigențele, normele civilizației. Civilizația, susține Freud, asigură ordinea, siguranța, protecția și securitatea, dar și frustrarea, revolta și nevroza (sau alte tulburări). În această tensiune structurală dintre individ și societate, fericirea devine o stare rară și fragilă. Freud nu oferă rețete de fericire, ci invită la o înțelegere lucidă a condiției umane. Pentru cititorul contemporan, aceste reflecții rămân surprinzător de actuale, mai ales în contextul obsesiei moderne pentru performanță, succes, self-/other-control și fericire imediată. Această perspectivă este în contrapunct cu modelele idealiste sau religioase ale fericirii. Freud susține că omul nu este „făcut” să fie fericit, ci doar să supraviețuiască și să gestioneze cât mai eficient nefericirea inevitabilă. Suferința provine din cel puțin trei surse: corpul nostru, care este supus trecerii, îmbolnăvirii, degradării și durerii; mediul exterior, care este imprevizibil și adesea violent, ostil; și relațiile cu ceilalți semeni, care sunt sursă atât de iubire, cât și de conflict. Una dintre ideile centrale ale eseului freudian este că civilizația, deși ne oferă siguranță și progres, este deopotrivă principala sursă de frustrare a dorințelor și mișcărilor noastre pulsionale. Pulsiunile sexuale și agresive sunt refulate, reprimate, pentru a se conforma regulilor colective. Această reprimare duce la apariția nevrozelor, iar individul este prins între dorințele inconștiente și idealurile impuse de societate.

Sigmund Freud subliniază de asemenea și că civilizația cere sacrificii, în special sacrificiul libertății pulsionale. Astfel, în numele ordinii sociale, individul renunță la plăceri imediate și autentice, iar în schimb primește o formă de fericire comună, mediocră, standardizată, „acceptabilă”. În acest context, fericirea devine o iluzie colectivă, susținută de religie, morală și cultură. Totuși, Freud nu este complet pesimist. El recunoaște că există căi individuale de a obține o formă de satisfacție, chiar dacă ele sunt parțiale, fragile sau efemere. Printre acestea, enumeră: iubirea erotică, realizarea profesională, sublimarea dorințelor în creație artistică sau științifică, evadarea în religie, consumul de substanțe sau chiar retragerea din viața socială. Fiecare dintre aceste căi implică un compromis: iubirea poate duce la gelozie și pierdere, munca poate deveni o formă de alienare, arta și religia pot deveni iluzii de sine menite să suprime conflictul interior. Freud atrage atenția că nu există o cale universal valabilă spre fericire, ci doar strategii individuale de a o „păcăli” pentru scurt timp.

În societatea contemporană, obsesia pentru fericire a căpătat dimensiuni aproape compulsive. Advertising-ul, sloganurile motivaționale, social media și cultura self-help promovează fericirea ca obligație (a se vedea și volumul cu același titlu, de F. Brune). În acest context, reflecțiile lui Freud sunt mai actuale ca oricând, fiindcă ele oferă o contra-perspectivă lucidă asupra iluziei colective a fericirii ca stare permanentă și propun o conștientizare și o acceptare matură a limitelor umane, nu ca o formă de resemnare, ci ca un punct de plecare pentru o viață autentică, trăită cu onestitate. Fericirea, în sensul cel mai profund, nu este un scop, ci o experiență care se naște din capacitatea de a trăi tensiunile, angoasele, durerile, pierderile, conflictele vieții cu conștiență și curaj. Una dintre cele mai importante teze freudiene este aceea că ființa umană nu este orientată spre fericire ca scop în sine, ci spre reducerea tensiunii pulsionale, fericirea fiind o experiență derivată, secundară, rezultată din descărcarea sau împlinirea satisfăcătoare a cerințelor pulsionale. Această perspectivă reiese din articularea dintre principiul plăcerii și principiul realității, unde ultimul impune refularea pulsiunilor și, implicit, limitarea potențialului hedonic.

Freud argumentează, mai ales în Disconfort în cultură, că civilizația, în calitate de organizare colectivă a vieții umane, presupune sacrificarea satisfacției pulsionale în favoarea siguranței, coeziunii și cooperării sociale. În acest context, fericirea devine o formă de compromis, o proiecție idealizată a dorinței de a eluda suferința inerentă existenței. Această idee este dezvoltată în relație cu procesul de sublimare, mecanism defensiv prin care pulsiunile sexuale și agresive sunt redirecționate spre activități acceptate social (artă, religie, știință), dar fără garanția unei satisfacții echivalente celei pulsionale originare. Astfel, fericirea este mai curând o ficțiune narativă colectivă, un obiect de consum ideologic, susținut de religie, educație și normele culturale. Freud explorează fericirea și în termeni de economie libidinală: distribuția energiei psihice (libidoului) în raport cu instanțele psihice (Se, Eu, Supraeu, Idealul Eului) și obiectele externe. Din această perspectivă, o viață „fericită” este aceea în care Eul reușește să medieze eficient între cerințele pulsionale (ale Sinelui), exigențele morale (ale Supraeului) și constrângerile realității externe. Această teză se leagă și de clinica nevrozelor, în care refularea dorințelor pulsionale duce la simptomatologie, tocmai prin eșecul în gestionarea libidoului în mod adaptativ. Fericirea, în acest sens, este posibilă doar în măsura în care există un Eu suficient de puternic și flexibil, capabil de compromisuri realiste.

„Civilizația ne cere să renunțăm la satisfacția pulsională. Această frustrare este o sursă inevitabilă de suferință.”,

afirmă Freud, ceea ce presupune un conflict structural dintre viața psihică individuală și ordinea culturală. Normele și interdicțiile colective determină suprimarea sau refularea manifestării directe a pulsiunilor, ceea ce generează nevroză și suferință. Freud introduce aici un model al „fericirii frustrate” de civilizație, în care armonia socială se obține în detrimentul satisfacției pulsionale. Fericirea este astfel convertită într-un ideal cultural inabordabil, proiectat de supraeu și susținut prin mecanisme de apărare colective (morală, religie, educație). Prin sublimare, energia libidinală este redirecționată spre activități simbolice și social valorizate. Acestea nu oferă aceeași intensitate a satisfacției ca impulsurile directe, dar permit o formă stabilă de echilibru psihic. Sublimarea devine astfel o cale privilegiată de obținere a unei fericiri adaptate realității, dar care rămâne totuși incompletă, dată fiind distanța față de dorința originară. Din perspectivă clinică, sublimarea este un semn al maturității și al forței Eului, dar nu garantează o stare hedonică autentică:

„Omul a găsit în activitatea intelectuală o sursă de satisfacție substitutivă, în care instinctele își pot găsi o expresie sublimată.”

Fericirea religioasă este privită de Freud ca o formă regresivă de apărare împotriva angoasei existențiale. Ea oferă o soluție simbolică la fragilitatea condiției umane, reinstaurând figura tatălui protector și promisiunea unei ordini universale. În acest cadru, religia nu este o sursă autentică de fericire, ci o formă colectivă de iluzionare, care asigură coeziunea socială, alinarea afectivă și protecția narcisică. Astfel, fericirea religioasă devine sinonimă cu o fel de suspendare a realității și o renunțare la autonomia Eului:

„Religia este o iluzie, și îndeplinește cea mai veche, cea mai puternică și cea mai urgentă dorință a omenirii: dorința de protecție.”

Freud descrie astfel mai multe „căi” prin care individul caută fericirea: iubirea, munca, religia, arta, retragerea din lume, consumul de substanțe etc. Aceste strategii sunt conceptualizate nu ca soluții universale, ci ca adaptări individuale la tensiunile dintre dorință și interdicție. Totodată, el avertizează asupra riscului de regresie: evadarea în stări de fericire iluzorie (precum consumul de substanțe sau idealizarea religioasă) poate duce la fragilizarea Eului și la retragerea din principiul realității. Acest tip de „fericire” este, de fapt, o un mecanism de apărare primitiv, apropiat de principiul nirvanic sau de tendința de întoarcere la starea anorganică (concept corelat cu pulsiunea morții). Freud acordă un loc important relației cu celălalt în constituirea stărilor de satisfacție. Iubirea este prezentată ca una dintre cele mai intense surse de fericire, dar și ca teren fertil pentru conflict, dependență și suferință. Această dublă valență a obiectului iubit reflectă ambivalența profundă a pulsiunilor și vulnerabilitatea Eului în fața pierderii. Fericirea derivată din iubire este, astfel, contingentă și instabilă, expusă fragilității obiectului, trădării, geloziei și rupturii. Acest aspect este esențial pentru înțelegerea melancoliei și a doliului, stări clinice în care Eul devine incapabil să se desprindă de obiectul pierdut sau internalizat.

„Nimic nu ne face mai vulnerabili decât iubirea: fericirea cea mai intensă poate fi urmată de durerea cea mai profundă.”,

afirmă Freud, și atribuie astfel iubirii o funcție esențială în căutarea fericirii, dar subliniază și potențialul său distructiv. Investirea libidinală în obiectul iubit produce o stare de satisfacție profundă, dar și o dependență psihică, narcisică, emoțională,  ce expune Eul la pierdere, gelozie, durere, suferință, chiar și melancolie. Fericirea iubirii este intensă, dar ambivalentă, oscilând între idealizare și suferință. Din punct de vedere clinic, acest raport arată că iubirea este atât o sursă de echilibru, cât și un catalizator al conflictului inconștient sau al vulnerabilității narcisice a ființei umane.

Fericirea, în perspectiva freudiană, nu este un dat natural al vieții psihice, ci o construcție defensivă, instabilă, fragilă, efemeră și tensionată. Între principiul plăcerii, imperativele culturale și fragilitatea relațiilor obiectuale, fericirea apare ca un efect secundar al unei gestionări eficiente a conflictelor inconștiente. Din această perspectivă, psihanaliza nu oferă rețete pentru fericire, ci un cadru de înțelegere a limitelor și posibilităților acesteia, în funcție de organizarea psihică a individului și de condițiile sale culturale. Freud nu promite fericirea, ci propune o formă de luciditate matură, care să permită o viață psihică coerentă în pofida frustrărilor și suferințelor inevitabile ale existenței noastre. În loc să căutăm fericirea ca pe un produs de consum, este necesar să o înțelegem ca pe o stare fragilă, dar autentică, ce apare uneori pe fundalul acceptării suferinței.

Recomandăm acest volum, scris cu claritate și coerență în argumentație, într-o viziune realistă și provocatoare asupra fericirii, ce integrează concepte, idei, paradigme din psihanaliză și disciplinele umaniste, pentru toți acei cititori interesați de psihanaliză, psihologie, filozofie sau antropologie culturală, pentru cei care caută o abordare profundă și realistă a ideii de fericire, dincolo de clișeele populare.

Și, deoarece mi-am reamintit de acest volum, Despre fericire, în timpul filmului extraordinar al maestrului Alain Resnais, vizionat recent la Cinema ”Elvire Popesco”, vi-l recomand cu căldură și luciditate și pe acesta: Mon oncle d` Amerique

DANIELA LUCA

Daniela Luca este doctor în psihopatologie și psihanaliză (Universitatea Paris VII), psihanalistă, poetă și eseistă. Din 1998 este redactor de carte, editor, consultant științific, traducător. A publicat numeroase articole în reviste de literare și reviste de specialitate (psihanaliză, psihologie). Este autoare a volumelor de psihanaliză Cuvinte în negativ (Editura Tracus Arte, 2016), Estetica Inconștientului (Editura Herald, 2021), Rușinea – vocea, experiența și vindecarea rușinii în procesul terapeutic (co-autor, Editura Herald, 2022), TATĂL. Psihanaliza paternității astăzi (Editura Litera, 2024); printre cele mai recente volume de versuri, amintim Intermezzo (Editura Paralela 45, 2017) și Vatra Luminoasă (Casa de Editură Max Blecher, 2019).