Bine v-am regăsit la o nouă recenzie de album, dragi cititori! La începutul lunii septembrie voi împlini doi ani de când am început colaborarea cu Revista Psyche și vreau să-i mulțumesc din timp lui Cătălin Stanciu pentru că s-a alăturat acțiunii inițiate în 2020 de a povesti despre albumele Rock autohtone pe care le apreciez încă din copilărie.

Pentru luna iunie continuăm cu atmosfera pe care am propus-o în luna mai și anume de bucurie, libertate și distracție. Cum Glam Metal-ul a fost abordat și la noi de câteva trupe m-am gândit să scriu despre al doilea disc al grupului Voltaj 88 condus de Manuel Savu fost chitarist în Iris (1989), Voltaj și Krypton (Fără teamă) un alt virtuos al instrumentului său.

Detaliile legate de numele formației nu le cunosc prea bine, dar bănuiesc că Manuel după ce a cântat cu grupul Voltaj a decis să-și numească trupa astfel pentru ca fanii să facă legătura mai simplu. La chitară bas și compozitor a două melodii de pe acest album îl avem prezent pe Doru Borobeică pe care îl știm și de la Iris, Ștefan Moisă aka. Linda la tobe (ex-Axial), clapele cu sound nostalgic de anii 80 au fost gâdilate de Emanuel „Fisă” Gheorghe, iar solistul cu o voce caldă ca de primăvară a fost Berti Barbera.

Coperta discului a fost realizată cu sprijinul agenției de publicitate Katena și ilustrează foarte bine compozițiile și genul muzical abordat de către băieți. Având ca inspirație cubismul lui Pablo Picasso, imaginea ne prezintă un bărbat aflat pe patul de acasă pregătit să plătească o escortă în schimbul relațiilor intime. Umorul reiese din caricatura aleasă ca imagine a copertei, aceasta fiind destul de explicită, provocatoare și controversată pentru perioada în care a apărut, amintindu-mi astfel și de coperta albumului Stai în poala mea a trupei Holograf apărut în 1995, unde trupeții erau dezbrăcați și țineau în brațe câte un iepuraș.

Înregistrările și mixajul materialului au fost realizate în studioul Tomis, Electrecord în perioada februarie- martie 1996 și sună destul de bine comparativ cu alte albume Hard Rock semnate de celebra casă de discuri în care vocea și tobele erau de cele mai multe ori date la un volum superior față de celelalte instrumente în special de chitara electrică. Sound-ul de pe acest album este unul clasic, unitar și organic fără efecte adăugate ulterior.               

Prima compoziție se numește Obsesia și inițial am interpretat-o ca pe o poveste de amor nerealizată dintre doi tineri. Mai exact despre dorința unui bărbat de-a cunoaște o fata ideală pe care o visează, acesta devenind indiferent față de celelalte prezențe feminine din jurul său. Fără ea, eul liric devine tot mai însingurat și trist, hoinărind străzile pustii cu gândul doar la ea. După discuția despre Voltaj 88 pe care am avut-o cu Berti Barbera am fost informat că versurile sunt inspirate de fapt după o situație clasică în care te poți îndrăgosti de iubita celui mai bun prieten și asta schimbă cu totul interpretarea finală a melodiei. Din această cauză personajul nostru masculin așteaptă un semn din partea fetei pentru a-l face atent în cazul în care între ei ar fi posibil ceva în sensul amoros, el fiind resemnat în ceea ce privește o viitoare relație, evident ca să nu-și strice prietenia cu amicul său.

Melodia aduce ca sound mai ales pe partea de bridge cu Hysteria a celor din Def Leppard apărută pe albumul cu același nume în anul 1987.

Te-am căutat în visul meu / Aș vrea să vii, aș vrea să știi

Fără tine îmi este foarte greu(…) Dă-mi o întâlnire, voi veni / Într-o zi!

A doua melodie se numește Vise pe bani și face parte din grupul cântecelor românești inspirate de perioada Glam Metal a anilor 80 în care unul dintre subiectele principale a fost vânătoarea de femei frumoase. Arșița nopții (Voltaj), Dragoste pe bani (Commando), Bestial (Secret), Honey (Iris), Sida (Holograf ) sunt doar câteva exemple de cântece care au expus în versurile lor atmosfera anilor post-decembriști în care rockerii din România au gustat puțin din libertatea împrumutată de la Occident. Anii 80 au fost considerați un deceniu de exces și decadență chiar de către membrii trupelor care făceau valuri de exemplu: Nikki Sixx (Motley Crue), Jani Lane (Warrant),  Bobby Blotzer (Ratt), Don Dokken (Dokken) și Rikki Rockett (Poison). Primele 30 de secunde ale compoziției îmi aduc aminte de atmosfera melodiei apărută în 1987, Where the streets have no name a celor din grupul britanic U2.

Pe scurt, ideea versurilor este simplă și lovește direct: dacă vrei să ai parte de extazul și emoțiile provocate de joaca cu domnișoarele de companie, vino pe strada fără nume, admiră-le, dar nu uita că pentru a le avea trebuie mai întâi să plătești.

Șoaptele persverse te îndeamnă să-ți dorești

Vrei să ai?

Trebuie întâi să dai!

Următorul cântec, Timpul pierdut se află în contre-emploi ca mesaj cu cel de dinainte pentru că ne emoționează prin versurile propuse și face apel la unul dintre motivele clasice întâlnite și în literatură și anume redescoperirea de sine. Cuprins de nostalgia anilor care au trecut, eul liric își amintește de anii tinereții și este hotărât să nu mai repete anumite greșeli chiar dacă speră în continuare să mai primească de la viață tot ce a pierdut cândva.

Azi înțeleg că sunt toate cum au fost

Să mai aștept mi se pare fără rost

Anii trec, încerc să-i regăsesc

Tot ce-am pierdut aș vrea să mai primesc!

Fața B a discului ne propune un exercițiu de Cum ar fi în cazul în care am avea curajul de-a iniția o discuție cu femeia pe care o admirăm de ceva timp și pe care din mai multe motive o evităm. Fiecare dintre ascultători este liber să-și imagineze cum va decurge totul…

Poate am o șansă / Poate dacă voi putea / Să-ți spun ce am în suflet / Să aflu ce e în lumea ta

Poate că-ntr-o zi…

În mintea mea și Dorința sunt cele două compoziții Voltaj 88 semnate integral de Doru Borobeică (Voltaj, Iris) atât ca instrumental cât și pe partea de versuri provocatoare. Ambele creații sunt inspirate ca sound din zona Hard Rock-ului ușurel în genul grupurilor Kiss sau Van Halen. De exemplu, tema din introducerea Dorinței cântată la clape de Emanuel „Fisă” Gheorghe îmi activează nostalgia pentru trupa Van Halen din perioada cu Sammy Haggar ca solist – mai exact – către melodia, Dreams, iar solo-ul de chitară executat de Manuel pe În mintea mea seamănă ca structură și virtuozitate cu cel din Jump al aceluiași monstru sacru, Eddie Van Halen.

În ambele cântece, versurile gravitează în jurul subiectului Sex, Drugs & Rock N Roll prin invitațiile eului liric la nopți fierbinți de amor! La În mintea mea avem de-a face cu o joacă întinsă pe perioada verii a personajului masculin cu o domnișoară sau doamnă sedusă în timpul unui concert, iar pentru Dorința există o poveste similară de contopire noctură între doi iubiți care se regăsesc după o anumită perioadă de lipsă.

Ai venit aseară a fost ca-n prima zi / Ne-am topit în miez de noapte până-n zori de zi (…)

Vreau să mai aud cum îmi spuneai / Că mă visai și mă doreai / În nopțile când ne iubeam/                

 În dimineți când ne zâmbeam.

Ești mincioasă este ultima melodie de pe acest vinil care tratează subiectul iubirii dintre doi tineri. De această dată personajul masculin este supărat pe partenera lui și o acuză că este mincinoasă pentru că nu-i mai răspunde la telefoane și pare interesată în sensul amoros de altcineva.

Din păcate sau din fericire este un cântec de despărțire menit să îmbărbăteze și să susțină pe tinerii care trec prin aceeași situație.

Ieri te-am sunat într-una nu erai acasă / Prin curtea școlii mult am rătăcit / Colegii tăi mi-au spus că nici nu ești în clasă / Nu știu de ce, dar cred că m-au mințit.(…)

N-am de ce să mă mai cert / N-are rost să te mai iert!

Nu mă mai iubești / Ești mincinoasă / Nu te mai cred ori cât ai încerca!

Compoziția beneficiază și de un solo de clape interesant în zona de Rock N Roll, iar ca acorduri, cel puțin pe partea de strofă, regăsesc progresia similară cu Vinovații fără vină a celor din Pasărea Colibri. Și Boro plusează în final cu o scurtă improvizație pe al său bass care complimentează melodia la fel ca și pe părțile de refren și strofă atunci când formulele cântate ies în evidență.

Albumul din această lună se încheie cu o declarație de dragoste pentru fanii trupei Voltaj 88 față de care aceștia au cele mai sincere sentimente și pe care și-i doreau la acel moment, Mereu aproape. Compoziția s-a dorit a fi un fel de We wish you well din finalul albumului Whitesnake, Love Hunter (1979) pentru că și în cazul formației noastre tot muzica a făcut legătura dintre cele două lumi.

Mulțumesc celor care citesc aceste rânduri în fiecare lună și aștept în secțiunea de comentarii propuneri de albume românești pentru care să scriu recenzii pe viitor.

ALEXANDRU ARNĂUTU ”VRACIU” (actor, comediant si solist vocal)

este primul comediant din România care îmbină muzica ți impersonările (impressions) actorilor de la Hollywood cu fenomenul de Stand-up Comedy. A participat în 2016 la emisiunile iUmor și X Factor, unde a ridicat publicul în picioare și a primit un “contract în alb” din partea lui Mihai Bendeac pentru a colabora la emisiunea, În puii mei. La finalul anului 2017 l-ați putut vedea în acțiune si la Vocea României în echipa lui Adrian Despot. În anul 2019 a urmat colaborarea cu Romanii au Talent, unde a făcut un moment de Stand-up muzical și a primit 4 de DA din partea juriului. În ultimii doi ani a fost invitat special la iUmor, unde a facut ROAST juraților, imitându-i pe Arnold Schwarzenegger, Sylvester Stallone si pe multi altii.