Una din provocările permanente ale preotului, înclinat spre „arta oratoriei”, este cea de a nu repeta, de la o predică la alta, aceleași idei și teme care ar putea plictisi auditoriul, deja familiarizat cu anumite parabole ale Mântuitorului, chiar dacă cunoștințele generale, ale ascultătorilor, legate de Sfânta Scriptură, sunt mai mult decât sumare. În această categorie, „a celor cunoscute”, s-ar afla și parabola „bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr “, care pune în discuție, dincolo de temele consacrate tipologiilor umane în drum spre Înviere, o temă de o tulburătoare prezență – ignoranța – sub toate înfățișările ei moderne.
Chiar dacă asistăm la o evoluție fără precedent a capacităților tehnologice, cu schimbări permanente ale hărților geopolitice și economice, grijă față de nevoile reale ale omului este cumva ignorată, pentru că omul începe să-și piardă însușirile dobândind un portret mai mult sau mai puțin digital. Pentru a înțelege acest fenomen în amplitudinea sa ar fi necesară lectura cărții părintelui Emanoil Băbuș: „Chip. Cip. Click. O perspectivă creștină asupra noilor tehnologii” (Sofia, 2024).
M-am surprins, în fața acestei parabole, zăbovind asupra ignoranței, ce înveșmântează conținutul în mai multe straturi și repune în discuție tema iubirii aproapelui. Bogatul în discuție se face vinovat de nepăzirea poruncii din Levitic: „Străinul care s-a așezat la voi, să fie pentru voi ca și băștinașul vostru; să-l iubiți ca pe voi înșivă, că și voi ați fost străini în pământul Egiptului. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”(19, 34), săracul, de nepăzirea propriei vieți.
Recomandarea din Levitic este mai mult decât provocatoare pentru că ne cere să fim capabili să oferim și celorlalți din ceea ce avem pentru a ne putea construi un real profil duhovnicesc, spre care tânjim mai mult ideatic și prea puțin concret, prin exercițiul faptelor bune. Se pare că păcatul omului nu este atât bogăția materială cât ignoranța care îl face nepăsător la nevoia celuilalt. Evanghelia nu ne spune dacă bogatul l-a judecat în vreun fel pe Lazăr, de fapt, nici nu l-a băgat în seamă, și nici Lazăr nu pare să-l fi judecat pe bogat, doar tânjea să se bucure de „firimiturile“ de la masa lui, care oricum erau aruncate necuvântătoarelor.
Lumea de azi trăiește forme de indiferență din cele mai diverse iar parabola cuprinde două dintre ele. Pe lângă bogatul nemilostiv, săracul Lazăr pare la fel de indiferent față de darul vieții. Și el ar fi putut să se „grijească” mai mult de sine. Nu știm de ce a ajuns în asemenea hal de degradare și mi-e greu să cred că era doar pionul pedagogiei divine de a-l ține „treaz” pe bogat.
Tema parabolei nu pare a fi legată de condamnarea bogăției, ci insistă să ne evaluăm gradul de indiferență față de cei în nevoi. S-ar putea să ne atragă atenția că cel în nevoie e cel din proximitatea noastră față de care trecem de multe ori cu mare grabă și indiferență. Sărăcia spirituală, lipsa de empatie, a căpătat amploare în această lume tehologizată. Părintele Băbuș ne face atenți, în cartea de care aminteam, de o subtilitate pe care o trăim fără să o băgăm în seamă. Prin folosirea telefonului am devenit apropiați cu foarte mulți de departe și ne-am îndepărtat de cei apropiați. Cred că parabola ne avertizează asupra acestui pericol. Suntem atenți la necazurile celor de departe dar nu suntem în stare să-i ajutăm pe cei de lângă noi. Aici putem deschide o cutie a Pandorei, dacă ar fi să ne gândim și la perspectivele geopolitice de azi.
Dacă tot vorbim de ignoranță ar fi nimerit de amintit amnezia care s-a instalat în noi legată de „Restaurația” din 1989. Mentalul colectiv nu mai re-cunoaște etapele revoluției și protagoniștii ei, împărțiți inspirat de domnul Vosganian în „cei ai străzii, cei de pe trotuare și cei din spatele perdelelor” („Dublu autoportret”).
La Brașov, încă mai este expusă o expoziție de artă vizuală: „Libertate, te iubim”, a doamnei iconar Elena Murariu, prin care comemorează martirii și eroii din decembrie 1989, dar și cei care au pătimit în închisorile comuniste și în lagărele de muncă, de-a lungul timpului. Expoziția se deschide cu o suită de fotografii ale unor tineri eroi din 1989 care au strigat: „Libertate, te iubim!”, a căror amintire se șterge ușor – ușor din mentalul colectiv precum fotografiile ceramice din cimitir, care își pierd pigmentul pe crucile de pe morminte. Imaginea pe care o creează artista este cutremurătoare și parcă ne sugerează ideea că nu cunoaștem niciunul din eroii revoluției pe nume.
Lucrările de grafică, ale căror culori de roșu cadmiu, ocru, negru și foiță de aur, respiră un aer trist dar plin de nădejde în voia lui Dumnezeu prin reprezentările, aș spune, revelate iconarului. Ele sunt completate, în mare parte, cu texte alese din scrierile mărturisitoare ale celor ce au înfruntat tot felul de detenții și delațiuni. Alegerile doamnei Elena, și în privința textelor, sunt mai mult decât inspirate, făcându-ne să intrăm într-un univers carceral care ne dă fiori. O mulțime de nume și de mărturii ne reconstruiesc amintirea: Doina Jela, Constantin Florin Pavlovici, Nicolae Steinhardt, Valeriu Anania, Galina Răduleanu, Radu Mărculescu, Sergiu Mandrinescu, Virgil Maxim, Nicolae Purcărea, Radu Gyr și numele ar putea continua ca-ntr-un lung șir de „repetiție la moarte”. Ar fi de urmărit fiecare piesă a acestei secțiuni, ce aduce în discuție temele suferinței, singurătatea, claustrarea, frigul, foamea, în definitiv batjocorirea omului sub orice chip, și în care te poți cufunda cu ajutorul textului.
Nu știu care lucrare ar merita exemplificată aici, pentru că fiecare are „poezia” ei. Am în față lucrarea „Lumina din adâncuri“, în care autoarea prezintă pe un fond cărămiziu, al unui răsărit de soare, Soarele, „ca un jăratec”, străjuit de doi brazi ce reflectă Lumina de care se împărtășesc în prezența lui. La baza lucrării apare zidul închisorii străjuit de sârmă ghimpată. Textul care însoțește lucrarea e la fel de provocator:
„Prea multe amintiri frumoase de la Arad nu am. A existat totuși un moment sublim, când într-o dimineață, am surprins printre obloane un răsărit de soare, ca un jăratic licăritor printre frunzele salcâmilor. Dureros de frumos. Ca un cui trecut prin rană. O lume înafara noastră. O lume interzisă. Lumina însă din adâncurile noastre nu ne-o puteau lua. Deși au încercat.” (Galina Răduleanu – Repetiție la moarte).
O altă secțiune, într-o altă notă, ne prezintă Parabolele Mântuitorului, într-un registru luminat și atipic, pentru cei care cunosc cadrele erminiei bizantine, aducând în atenție reflexul Împărăției lui Dumnezeu, refugiul salvator al atâtor deținuți în căutarea supraviețuirii.
Doamna Murariu amintește că aceste lucrări fac parte dintr-un proiect editorial (de excepție, aș zice), publicat în anul 2021, intitulat: „Parabolele Mântuitorului, cuvânt și imagine”, în compania distinsului teolog elvețian, „hermeneut al icoanei”, părintele Michel Quenot, care alătură imaginilor iconice interpretări teologice rafinate, legate de subiectul parabolei dar și de „exegeza” icoanei zugrăvite de autoare.
Dacă tot am amintit de parabola bogatului nemilostiv, aș sugera un detaliu din comentariul părintelui Michel la interpretarea pe care doamna Elena o face acestei icoane:
„Să ne oprim la ilustrarea acestei parabole înainte de a merge mai departe. Ceea ce frapează la prima vedere este prezența a două scări: una din ele îl duce pe săracul Lazăr în Rai în sânul lui Avraam, cealaltă îl coboară pe bogatul nemilostiv în iadul simbolizat de acea gură căscată și în flăcări. Îngerul duce sufletul lui Lazăr în Rai. Nimic de prisos în această icoană, care transmite perfect mesajul respectiv.” (pag.107).
Interesantă pare a fi și interpretarea pe care o dă sfântul Ioan Gură de Aur, în prima omilie despre Lazăr, unde se spune că bogăția și sărăcia nu sunt decât niște măști de care omul se debarasează când pleacă în lumea de dincolo.
Dacă „adunarea liturgică” – Biserica, are ca obiectiv să constituie creștini și comunitate creștină, parabola bogatului nemilostiv intră și ea în această „schemă” de comunicare făcându-ne atenți la limbajul liturgic, pe care riscăm să-l pierdem dacă ne oprim la icoană ca la o simplă reprezentare și nu trăim autentic experiența vie a sufletului în fața ei.
Doamna Elena Murariu ne vorbește, din perspectiva icoanei, despre felul în care sufletul se mărturisește pe sine în fața ei și despre felul în care Dumnezeu coboară în această mărturisire.
Icoana este o realitate care face posibilă o experiență esențială a sufletului, spunea Marin Tarangul, iar expoziția Elenei Murariu este edificatoare în acest sens. În ambianța ei începi să te cutremuri de câtă ignoranță putem consuma într-o eră a informației multiple lipsite de experiența sufletului.
CRISTIAN MUNTEAN
preot, poet, eseist, redactor TV, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Brașov.
A publicat volumele de versuri: „Singurătățile dorului”(2003), „Tăceri roditoare”(2005), „Neînserate dimineți „(2008), „Silencios fructuosos”- ediție bilingvă (2010), „Citadela sufletului meu” (2011), „Nostalgii”-antologie de autor (2013), „Semne de carte” (2015), „Oglindiri în acuarelă” (2019) și „Poeme din exil” (2020).
Ultima carte publicată: „Farmecul discret al mirării” – dialog epistolar cu poetul Cosmin Neidoni (2022).
