Înălțimi casele au prins contur multicolor după forfota din seară de la înălțime se văd cu alți ochi chiar dacă ziua nu dă semne de lumină jumătăți de case se înalță haotic spre cer precum zăpada de pe acoperișuri ca o mulțime de oameni ce vând iluzii în mijlocul străzii aglomerate de suflete omul de azi rămas suspendat între ieri și mâine adevărată deșertăciune omenească Chip cerul lucea peste chipul mării se revărsa liniștea de început a zilei luminătorul își făcea loc printre strâmtele cute ale dimineții prevestind o zi liniștită e ceas de veghe în răsăritul făpturii timpul a devenit neutru și aproape gol omul este acum anotimp adună pacea într-un colț de rugăciune Stampă cărămida aceea roșiatică sfida rotundul mării ce-și întorcea frământările spre adâncuri turnul veghea precum o mănăstire liniștea monahilor mare ce se scaldă de senin în cercuri concentrice cu ochii ațintiți spre soare nu se auzea nimic din ropotul zilei îmbătrânea pământul în culori îndepărtate e vremea dinainte de potop Trepte treptele pe care cobor a mia oară vibrează într-o simfonie beethoveniană tonuri ascunse șoaptele rostite de cu seară plonjează în golul mării pofte omenești zumzet de cuvinte potrivite în gâlceava firii plină de dorință viața pe care o port necunoscută mă tulbură din creștet până-n tălpi se face repede târziu în viață cobor- urcând Veghe semeață înconjurată de veșnicie se înalță credința străbunilor noștri în fum de tămâie și în dangăt de clopot biserica respiră timpul privegherii în dorul crucilor ce împletesc horă ierusalimului ceresc de te voi uita ierusalime părți din trupul meu se vor frânge pe drumul crucii mărturisindu-mi golgota la frângerea pâinii heruvimul a rămas agățat în mătasea părintelui ceresc așteaptă senin bucuria vederii ascunse Așteptare îți mai aduci aminte fereastra aceasta când priveai zorile dezgolită… în pofta ochilor mei a încremenit cu gândul la tine într-un decor multicolor ce te așteaptă să-i alungi tăcerea soarele încălzește amintiri în fereastra timpului trupul ne-a devenit cuvânt dansează cu capul în jos pentru a-și dezmorți aripile din uitare îți mai aduci aminte sărutul acela Departe aș scrie pentru tine o scrisoare nesfârșită un caiet dictando plin cu locuțiuni adverbiale de timp repetate îndelung cât acest drum al cărui capăt nu-l mai recunosc asfințește ziua la ora la care se face ordine prin casă călătoria nopții răsare în asfințit troienită de zăpada zilei cu amintirea chipului tău pe buze timpul nu pare a se zvârcoli în brațele mele pentru că știe văd foarte departe conturul tău nedefinit Destin ca un turist atent la cele din afară colind străzile la pas privind adânc în amintire locul ce se răsfrânge în atâtea ferestre martore unor vremuri apuse lumina celor adormiți chipuri baroce se înghesuie să între în catedrală fiecare destin are partea lui de încercare cu truda fiecărei zi timpul reînnoiește în piața ochilor ferestre un timp odihnit Dimineți se lungesc diminețile în soare foșnetul zorilor recompun misterul pașilor tăi trecători înainte de a cânta cocoșul cad frunze de toamnă în amintirea ta șoaptă în simfonia culorilor ce te cuprind ca pe o măiastră se adună zilele spre seară în tonuri azurii vestind tăcerea noastră mi-a asfințit ființa cu chipul tău pe buze vorbește-mi am atâtea să-ți spun despre dorurile noastre împlinite și totuși vocea ta se retrăgea pe tăcute Civilizație vara aceasta timpul nu mai curge e suspendat odată cu acoperișurile înlăuntrul cerului întâmplările nu se mai petrec au primit lovitura de grație fără vreun surâs pentru mine au rămas desenate în culori diferite precum casele fiecare are un mister al ei cusut cu acul fermecat de poveștile pe care doar bunica mai știe să le spună la gura sobei amintind semnele civilizațiilor trecute în cumințenia pământului Însuflețire se luminase la răsărit de ape cerul îmbrățișa ziua împingând noaptea spre lumină marea își odihnea haina unui nou început de zi așteptase răsăritul acesta într-un noian de gânduri aproape luminoase nimic nu sfârșește atâta vreme cât mai suntem noi marea îmbrățișa țărmurile mele făcusem aripi Liniște se lasă marea privită în adânc de turcoaz cum încolțește în miezul pământului grâul abia semănat privirea se liniștește orizontul desparte marea de cer o linie de frontieră între viață și moarte dezvăluie alte lumi am aruncat mreaja în adânc cu gândul la pescuirea minunată secerișul e mult iar lucrătorii sunt puțini
CRISTIAN MUNTEAN
preot, poet, eseist, redactor TV, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Brașov.
A publicat volumele de versuri: „Singurătățile dorului”(2003), „Tăceri roditoare”(2005), „Neînserate dimineți „(2008), „Silencios fructuosos”- ediție bilingvă (2010), „Citadela sufletului meu” (2011), „Nostalgii”-antologie de autor(2013), „Semne de carte” (2015), „Oglindiri în acuarelă”(2019) și „Poeme din exil”(2020).
Ultima carte publicată: „Farmecul discret al mirării” – dialog epistolar cu poetul Cosmin Neidoni (2022).
Facebook Comments Box