grayscale photography of people walking near buildings
0 11 minute 3 săptămâni

Într-o excelentă introducere pe care părintele profesor Emanoil Băbuș o face la noua lui carte „Chip. Cip. Click. O perspectivă creștină asupra noilor tehnologii“, despre care voi scrie cu altă ocazie, ne prezintă mărirea și decăderea marilor imperii de-a lungul timpului arătându-ne că ceea ce le-a distrus din interior a reprezentat nu doar o coborâre a standardelor morale, ci și o prosperitate excesivă.

De la criza sanitară care a schimbat raporturile noastre cu lumea, mai ales cu cea digitală, la mulțimea „factorilor psihotoxici“, cu care ne confruntăm zi de zi, fie că vorbim de publicitate agresivă, risipire digitală, erotism exacerbat, dictatură woke, notificări permanente sau diverse forme de narcisism, toate conduc la concluzia că trăim într-o societate divizată, în care ego-ul personal își revendică supremația în detrimentul comunității, de aici și separarea față de tot ce înseamnă comuniune.

Lipsa exercițiului comunitar este evidentă atâta vreme cât comunitatea nu exprimă un set de valori sau idealuri comune, sociale, religioase, economice, culturale, la care individul să adere în mod spontan, având ca suport încrederea în sprijinul reciproc.

Participarea la viața societății e vitală în măsura în care suntem interesați de un bine comun care conturează un tip de interdependență între persoane cu obiective comune. Dacă o comunitate dezvoltă tradiții, obiceiuri și norme proprii, care îi conferă unicitate, e de dorit ca societatea în care trăim să dezvolte acel tip de educație care să formeze cetățeanul cu empatie la nevoile comunității.

Factorii care determină eterna degradare a unei societăți sunt detectați în jurul formelor diverse de individualism care provoacă conflicte de interese ce sporesc neîncrederea,  la care se adaugă, mai nou, tehnologia.

Comuniunea interpersonală are o dimensiune umană ce vizează calitatea omului de ființă socială chemată și capabilă de dialog. Dialogul îl definește ca persoană, după modelul Sfintei Treimi, exersând unitatea în diversitatea ideilor. Dar prima condiție a dialogului pare a fi, cel puțin din perspectivă teologică,  iubirea. Nu poți intra în dialog cu cineva fără un minim efort (empatic) de cunoaștere. Exercițiul „întâlnirii” devine vital în măsura în care te scoate din zona de confort a individualității personale expunându-te unei întâlniri care experiază „taina” celuilalt.

În plan spiritual, realitatea Bisericii dezvoltă valoarea vindecătoare a comuniunii prin apropierea de dialog, după modelul Sfintei Treimi. Fără implicare se pare că nu putem avea părtășie, iar „dialogul” Bisericii duce explicit și implicit la Sfântul Potir, pentru că sensul comunicării devine cuminecare de Cel cu care ești în dialog.

Prima comunitate a ucenicilor apare în istorie cu numele de Ecclesia – Biserică, adică cei chemați la un anumit mod de viață.

Sfântul Grigorie de Nyssa spune că omul poate progresa la infinit în unirea cu Dumnezeu antrenând în aceasta neamul omenesc și întreg universul fără a avea vreo limită, iar locul unde o poate face e Biserica, pentru că ceea ce îi unește pe oameni nu sunt doar niște principii teoretice, ci „acceptarea chemării care le schimbă viața”.

Christos Yannaras, în cartea „Abecedar al credinței“, scrie că întâlnirea lor din cadrul bisericii nu se epuizează doar la o simplă întrunire, ci trăiesc ca „ecclesie”, ca trup unitar de viață,  împărtășindu-și viața ca „frați“, așa cum frații au aceeași mamă, ei sunt „mădulare” ale unui „trup” viu.

Ar merita o incursiune mai aprofundată în conceptele lui Yannaras despre Biserică pentru că analiza pe care o dezvoltă exprimă în termeni elocvenți comunitatea în forma comuniunii absolute: „Biserica este și ea un „popor ales”… să participi la acest popor, să fii mădular al trupului Bisericii, este un act de acceptare a Noului Testament: actul frângerii pâinii și binecuvântarea potirului, participarea la Cina Domnului. Sunt fiii lui Dumnezeu care înainte erau împrăștiați care se adună acum în unitatea de viață a trupului eclesial… Înnoirea vieții creaturii prin intervenția Duhului Mângâietor este premisă pentru constituirea Bisericii și pentru participarea noastră la Biserică”.

Acest tip de comunitate poate face posibilă comuniunea! Dacă luăm drept model comuniunea Sfintei Treimi, atât de profund analizată de Sfântul Grigorie Teologul în cele cinci „Cuvântări despre Dumnezeu“, vom putea înțelege că natura comuniunii ține de implicarea în viața comunitară. Nu putem pretinde că aparținem unei comunități decât în măsura în care participăm la viața ei. Iar forma cea mai vizibilă este solidaritatea.

Dacă a fi creștin  în perioada apostolică era o chestiune de angajament și disciplină, astăzi e foarte greu ca omul să dezvolte de la sine această atitudine. E nevoie de un tip de educație prin relaționare în care empatia, respectul și toleranța să fie criteriile de referință ale dialogului, căci fără dialog nu poate exista o comunitate sănătoasă, fie ea religioasă sau nu. Modelul „unității în diversitate” pe care ar trebui să-l promoveze Biserica cu mai multă convingere, pune accent pe valorile fundamentale care  unesc credincioșii,  respectând în același timp particularitățile individuale ale fiecăruia,  care nu intră în conflict cu învățătura ei. Acesta ar putea fi modelul oricărei comunități care are un set de valori la care indivizii aderă.

Într-o lume care dezvoltă tot felul de comunități, mai mult sau mai puțin izolate, cred că se simte nevoia unor inițiative care să apropie oamenii prin proiecte comune care să cultive dialogul și promovarea reconcilierii. Nu spun de fapt nimic nou. Încerc doar să aduc în atenție necesitatea unității de „ideal” care ne-ar face viețile mai liniștite  și mai responsabile. În lipsa unui bine comun spre care să tindem fiecare, cu propria „zestre“, este aproape o utopie să crezi în realitatea unei comunități, de orice fel. Spunea un părinte că Dumnezeu se dăruiește oamenilor după setea lor, conștient fiind că, în calitate de chip al Său, Dumnezeu i-a dăruit omului capacitatea de a-și păstra libertatea alegerii. În virtutea acestei libertăți omul este responsabil de alegeri pe care le face.

Comunitatea /Biserica, în viziunea apostolului Pavel, formează un singur trup din toți cei botezați într-un singur Duh, „căci trupul nu este doar un singur mădular, ci mai multe” (1Cor.12,14). Sau, cum am spune, comunitatea o formează cei ce aderă în mod liber la acel set de valori care îi unesc, unde fiecare membru are un loc unic și necesar în funcționarea armonioasă a întregului.

Singurătățile contemporanilor noștri sunt legate și de frica unui dialog real cu semenii, care ar scoate la lumină tot felul de vulnerabilități.  Poate nevoia de a experia îndemnul hristic de a fi „sarea pământului și lumina oamenilor”, ne-ar provoca la consistența unui dialog vindecător care ne-ar capacita comuniunea în virtutea cuminecării de ceilalți, împărtășindu-ne de experiența lor.

Acest exercițiu ar fi benefic în realitatea cuminecării cu Hristos, spre care orice „mădular” al „comunității euharistice” tinde prin vocația participării la ea. Sfânta Euharistie devine în acest sens expresia absolută a comuniunii. Ar trebui să ne amintim mai des că omul este chemat de Hristos la slujirea semenului și în virtutea acestei slujiri se pare că are acces la Împărăție. Comunitatea se dezvoltă doar prin dialog interpersonal ce are ca efect  faptele bune. În acest sens, fiecare  membru al comunității este chemat să contribuie la binele ei prin darurile cu care e înzestrat, iar prin modul în care le folosește să contribuie la zidirea celuilalt.

Se pare că lumea în care ne facem veacul e din ce în ce mai puțin dispusă să participe, în mod activ, la nevoile celuilalt.  Nu mai departe de membrii familiei, observi cât de greu se îngăduie unul pe celălalt,  ce să mai vorbești de comunitate sau Biserică? Se pare că avem nevoie de tot felul de ONG-uri ca să ne aducem aminte de cuvintele Mântuitorului. Desigur,  căutăm imediat vinovații… sigur e preotul, clopotarul, mama sau tata, dar nimeni nu e dispus să se vadă pe sine însuși. Când vom realiza că suntem în afara comunității? Când ne va lipsi comuniunea celuilalt căruia nu i-am trecut pragul.

CRISTIAN MUNTEAN

preot, poet, eseist, redactor TV, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Brașov.

A publicat volumele de versuri: „Singurătățile dorului”(2003), „Tăceri roditoare”(2005), „Neînserate dimineți „(2008), „Silencios fructuosos”- ediție bilingvă (2010), „Citadela sufletului meu” (2011), „Nostalgii”-antologie de autor (2013), „Semne de carte” (2015), „Oglindiri în acuarelă” (2019) și „Poeme din exil” (2020).

Ultima carte publicată: „Farmecul discret al mirării” – dialog epistolar cu poetul Cosmin Neidoni (2022).

Facebook Comments Box

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Captcha loading...