Balamalele tripticului scârțâie când îl deschizi și nu mai scârțâie la închidere. Pe panoul din stânga întâlnim câteva Ipostaze[1], pe cel din mijloc milenara Noaptea mea de insomnie[2] și pe cel din dreapta, în detaliu, O cameră fără prize[3].

Savu Popa debutează în volum cu Ipostaze, o culegere de texte care atrag atenția, cel puțin dacă privim cuprinsul de la sfârșitul volumului, prin titlurile ciudate: de cele mai multe ori vedem trei steluțe care înlocuiesc cuvintele, alteori vedem câteva cuvinte scrise între paranteze rotunde, care denotă sfiiciunea titlului. Foarte puține poeme au un titlu hotărât: Poemul tatălui, Ocna city etc. În volumul de față, Savu își soresciază localitatea. Ocna devine un fel de centru misterios, mitic, originar, din care iradiază întreaga geografie a volumului: de aici pleacă spre Târgu Jiu, Vietnam, Bulgaria, Georgia, Jawarzno, Lisieux, Kenya, China ș.a.m.d. Toate acestea, la rândul lor, converg spre orașul cu lacuri sărate și heliotermice. Autorul ipostaziază realitatea cu un fin aparat de fotografiat, dând naștere unor imagini, uneori suprarealiste, care persistă pe retina memoriei: „intră în stația de metrou,/ trăgând după ea, toată strada,/ precum o față de masă plină.”, „nisipul putrezit devine cenușă”, „își ducea mâna la gură, își rodea unghiile/ făcând bezna din jur mai sonoră” sau „seara văd un stol de ceruri”. Poemele în proză anticipează deja volumul de proză scurtă ce avea să apară în 2023[4]: poemul Ciorbă de cărămizi chiar trimite la strada Strigoiței, nume ce va deveni titlul culegerii de proză scurtă. Poemul Ocna city nu numai că leagă lumea noastră de cea viitoare, spunându-ne că „drumul spre Rai trece prin grădina vecinului”, dar leagă sau se leagă și de volumul ce îi urmează în 2018, unde Savu va relua poemul: Ocna city reloaded. În fine, Savu, în volumul de față, este doar un poet–fotograf al umbrelor sentimentelor, asemenea lui Ionac, fotograful umbrelor lucrurilor.

Noaptea mea de insomnie este un volum mai bine structurat, în cinci părți. Obsesia pentru fotografie se întâlnește și aici. Poetul fotografiază tot ce îi iese în cale. Uneori suprafața pe care cade lumina nu îl mai mulțumește și își focalizează aparatul, pătrunzând astfel lucrurile:

„dincolo de pielea ta, e tot piele,/ mi se pare că lipsesc sângele, carnea, oasele,/ straturile de piele continuă la nesfârșit.”, „ne strângem în brațe/ atât de puternic/ încât/ oasele nopții/ trosnesc”, „străzii,/ de frică,/ i se face/ pielea de găină”, „tot mai multe cicatrici are pielea de uitat”.

Poezia în sine este un aparat de fotografiat care se fotografiază pe sine: „poezia pe fiecare să ne facă/ să simțim pielea pe dinăuntru plină de țepi”, „poezie,/ o scrâșnire de dinți/ a scrâșnirii fiecăruia din dinți”. Nu uită să îl actualizeze pe Eminescu: „fruntea de pixeli mi-e plină”. Și nu uită ca, în final, să-și aprindă pulberea de magneziu pentru a surprinde încă o dată realitatea: „azi trăim într-o lume alb-negru, fotografiată color”. Volumele lui Savu se leagă asemenea unui lanț: din inel în inel. Dacă Ocna city făcea legătura între primele două volume, legătura dintre următoarele două se face printr-un vers: „să nu simțim în noi pe moment atmosfera din camera fără nicio priză”.       

Al treilea volum de versuri vine cu lentile schimbate, noi, care focalizează realitatea imediată până la sânge: „realitatea/ era concepută la/ un uriaș război de țesut”, „poezia funcționează/ ca o perfuzie, când sunt deshidratat/ de la atâta realitate” sau „poezie,/ un buton/ de dat/ realitatea/ la maxim”.Poate plictisit de monotonia dimensională a fotografiei, autorul încearcă și alte procedee, poate mai cinematice: „trupul ei,/ un cinematograf/ în ruine”. Sau, cu ajutorul unui aparat Röntgen, avem „o radiografie/ în care să se vadă/ cum funcționează memoria”. Poezia de dragoste este totală și se întinde atât pe orizontală:

„să te îndrăgostești/ înseamnă/ să treci/ pe fusul orar/ al altei inimi”, cât și pe verticală: liniile din palmele îndrăgostiților devenind „fire de înaltă tensiune”.

Cum am văzut, cărțile lui Savu Popa comunică între ele, parcă se țin de mâini într-o horă în plină desfășurare, și nu ar fi de mirare dacă în următorul volum de versuri am găsi o corespondență cu O cameră fără prize și tot așa la nesfârșit sau până ce hora se încheie într-un cerc atât de mare, încât poate cuprinde întreaga Ocnă a Sibiului. O horă ce s-ar sparge asemenea unui balon de săpun.

[1] Savu Popa, Ipostaze, editura Paralela 45, 2017.

[2] Savu Popa, Noaptea mea de insomnie, editura Cartea Românească, 2018.

[3] Savu Popa, O cameră fără prize, editura Casa de pariuri literare, 2021.

[4] Savu Popa, Strigoița, editura Pentru Artă și Literatură, 2023.

Cosmin Andrei Tudor – scriitor, bibliotecar, doctorand

A absolvit Facultatea de Chimie a Universității din București, specializarea Biochimie tehnologică. Are, la aceeași facultate, un masterat de Chimia medicamentelor și produselor cosmetice. În prezent este student doctorand în cadrul Școlii Doctorale din cadrul aceleiași facultăți. A profesat pe postul de chimist-analist în industria farmaceutică, departamentul cercetare-dezvoltare, iar în prezent este bibliotecar în cadrul Bibliotecii Comunale Chiajna.

Volume. Poezie: Ochilor verzi, editura Cartea Românească (2019), Ludi, Neuma (2021), Jurnal poetic, Neuma (2023). Teatru: Teatru: Ultimul viorist, Statuile, Răsăritul și apusul unui nebun, Berg (2020). Proză: Balerina, editura Neuma (2021).

A publicat în mai multe reviste din țară: România literară, Neuma, Ramuri, Acolada, Expres cultural, Caiete silvane, Litere, etc. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala București – Poezie, din 2020.

Premii: Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru Cartea de debut (Ochilor verzi) pe anul 2019, Premiul Special la Turnirul de Poezie „Cununa de lauri de la Muntele Athos”, Premiul Scriitorul lunii septembrie 2022 (la Gala Scriitorul anului), Premiul II Secțiunea consacrați – proză la Festivalul-Concurs național de literatură „Alexandru Macedonski” 2022.