Ce titlu mai potrivit pentru un volum de poezie care vorbește despre alcoolism decât Monstrul fericit? Ăsta o să fie unul din gândurile mele semi-ironice pe parcursul superbei cărți de poezie scrisă de Radu Vancu. A apărut inițial în 2009 la editura Cartier și a fost reeditată în 2023 la editura TracusArte în colecția „Poezia deceniului I” coordonată de Teodor Dună. În 2009 eram clasa a 9a și nu știam că există Radu Vancu, nu știam de asemenea nici că o să am niște sentimente atât de profunde și uneori prea categorice cu privire la consumul alcoolului.
Am citit în urmă cu ceva timp ancheta de la scena9 despre scris și alcool: Abstinență și inspirație: o anchetă cu trei scriitori la care răspunde și Radu Vancu (ceilalți doi scriitori „anchetați” sunt Cristian Fulaș și Dan Sociu). M-a bucurat și înduioșat deopotrivă transparența și poate însăși nevoia de a răspunde cu claritate și cu autoanaliză la întrebarea asta: Ce face alcoolul pentru un scriitor? Mi-am amintit desigur și de Stephen King care vorbește în cartea sa despre scris despre dependență (de alcool și droguri) și cum crezuse că acestea sunt în definitiv motorul „creației”, că-i provoacă starea specială pentru scris, îi oferă inspirația. Desigur, ajunge la concluzia că aceasta este o capcană și nu adevărul, dar perpetuăm încă ca societate o romantizare a alcoolismului, probabil cu precădere în lumea scrisului, cu o atenție specială pentru poeții care sunt per se bețivi.
Generațiile mai tinere par să fie mult mai sceptice și mult mai atente la acest aspect, iertându-ne mai puțin nouă, celor care ne depărtăm de tinerețe, excesele autodistructive (altădată ar fi nimerit să vorbim despre dependența de social media pe care o atestă adolescenții de peste tot, probabil într-un procent alarmant, cu un efect similar asupra sănătății mintale). În orice caz, discuția rămâne pe masă, ne ajută alcoolul? Ce face pentru noi? Scriem mai bine? Sunt scriitorii bețivi prin natura lor?
Într-una din vizitele mele la un liceu din București, un adolescent m-a întrebat dacă scriu în stare de ebrietate sau… Am vorbit atât pe cât de bine am putut despre luciditate și despre necesitatea de a o menține, mai ales în practica scrisului, încercând să atac prejudecata care de altfel are sens. Nu, i-am spus, nu beau și scriu, îmi place să fiu trează ca să știu ce fac. Nu m-am gândit niciodată până la cartea lui Radu Vancu că și dependența de alcool oferă luciditate, dar de un alt fel. De aceea cuvintele mele rămân la suprafață pentru că discuția e mult mai largă: sunt diferite moduri în care alcoolul îți influențează existența și se poate ca orice dependență să alimenteze ceva din viața ta, cine știe, poate uneori chiar creativitatea sau luciditatea. Rămâne important să vorbim cu empatie despre o problemă de dependență și de a încerca să-i vedem neajunsurile chiar și atunci când „pare” că aduce ceva bun — și dacă, desigur, nu este cumva și în mintea noastră această balanță care se înclină înspre bine, dacă nu cumva ea atârnă mult mai mult în cealaltă direcție și suntem incapacitați de frumusețea dependenței, nu o vedem pentru că nici nu o putem vedea.
Simt că despre multe din aceste lucruri a vorbit poetul Radu Vancu în Monstrul fericit, dar nu așa cum aș face-o eu, cu o privire poate uneori prea critică, aproape neînțelegătoare, ca cineva care a ajuns să simtă un ghiont în stomac când vede persoane care se abandonează complet alcoolului. Ci o face ca cineva care a fost acolo și ne vorbește din mijlocul consumului de alcool, a aparentei „lucidități” pe care acesta pare să i-o fi oferit, despre ruptura teribilă provocată de pierderea prea timpurile a tatălui său (care avusese o relație similară cu alcoolul), despre dragostea pentru soția sa care poartă urmele acestui comportament auto-vătămător din partea unui poet îndurerat. Poet care încearcă să vadă lumea cu claritate, dar care totodată are nevoie să se ascundă, să nu fie acela care este în momentele de „sobrietate”.
E un volum extrem de intim și cred că e imposibil să nu-l citești tocmai astfel, implicându-te cu propriile viziuni, temeri, poate chiar răni pe care le-ai dobândit în familie sau în societate sau în interiorul tău în raport cu consumul excesiv de alcool (un lucru de altfel foarte prezent în societatea română). Este înduioșătoare transparența cu care vorbește atât despre dragoste, cât și despre caracterul aproape penibil al neputinței de a înfrunta o dependență despre care știi sau vezi că îl rănește pe cel de lângă tine. Pentru mine a fost un exercițiu enorm de empatie să citesc anumite pasaje din cartea aceasta fără aversiune, ci mai degrabă să încerc să înțeleg. Desigur, Raluca Nagy vorbește în cartea sa memoir „Despre memoriile femeii și alți dragoni” despre imposibilitatea empatiei (sau, în orice caz, o încercare mult mai grea decât credem de fapt), de a înțelege cu adevărat ceva ce nu ai experimentat, chiar dacă îți exerciți toată bunăvoința. M-am regăsit fără să știu și fără să vreau în ceea ce Raluca Nagy ne prezintă în viziunea sa de antropolog și mi-a oferit mai degrabă lejeritate și bunăvoință în citirea și înțelegerea unui poet scufundat în alcool, iubire și durere, care iese la suprafață învingător, cu rănile la vedere.
Aici, mi-am zis, e poezia mea preferată de Radu Vancu. Încă nu am citit Kaddish, cartea de poezie probabil cea mai iubită din 2023, apărută la Casa de Editură Mac Blecher și care mă așteaptă cuminte în bibliotecă, dar până atunci cartea asta de poezie este cel mai valoros lucru pe care mi l-a oferit mie, fără să știe, Radu Vancu. M-a ajutat să văd mai bine perspective diferite asupra dependenței, să judec mai puțin, dar și să îmi întăresc convingerea pe care am început s-o cultiv în ultimii ani postadolescență, că dacă alcoolul ar fi singura chestie care te face interesant, mai bine rămâi plictisitor. De fapt, e mai mult de atât, m-a ajutat să revizitez toate presiunile și prejudecățile sociale pe care le-am întâlnit prin diverse anturaje pe care le-am observat sau frecventat când eram mai tânără: despre fumat și băut, despre dezinhibiție, despre plăcerea de a fi împreună stimulată doar prin aceste două obiceiuri.
„Însă accept liniștit și asta,
pentru că am ajuns să îmi doresc
să fiu un om bun, nu unul interesant.
Pentru asta, acum, sigur mi-aș da sufletul.”
(p. 58)
Doar că dacă ar fi doar atât, poate povara ar fi mai ușor de dus. Radu Vancu ne propune o intrare chiar mai adâncă în sinele său când spune lucruri ca „Trebuia să mimez că e și pentru mine real ce era real pentru ceilalți” sau, mai răvășitor: „Când beam, lumea exista.” Mulți dintre noi creăm sau adoptăm mecanisme de supraviețuire atunci când pojghița asta a suferinței ne zgârie, ne face rău, ne face incapabili să ne trezim dimineața și să trăim ce trebuie să trăim. Când ești prins într-un mecanism care te salvează, nu mai înțelegi nu mai vrei să înțelegi că îți face rău —pentru că, de fapt, îți face bine. Acestea sunt lucruri pe care, sunt sigură, la nivel teoretic le înțelegem toți. Dar e un lucru extraordinar să fii aici, să ieși de aici și să poți scrie despre asta cu sinceritate, luciditate și, cu siguranță, niște emoții puternice cel puțin conflictuale. Poezia lui Radu Vancu o știm întotdeauna ca fiind politică, angajantă, în același timp transparentă și personală, așa că ar fi poate inutil să spunem că și aici e la fel (probabil e de la sine înțeles). Însă, deși eu ajung târziu la această carte (și totuși în momentul cel mai potrivit), mi se pare foarte importantă și necesară chiar și azi pentru două lucruri: unu, această discuție despre alcoolism, dependență și necesitatea nu doar a înțelegerii dependenței și rănilor apărute aici, dar încercarea de a o „dez-romantiza” (să nu mai vorbim despre frumusețea alcoolismului de parcă ar fi lipsit de turbulențe etice și de vătămarea celor dragi nouă) și doi, despre cât de puternică, fabuloasă și extraordinară a fost, este și rămâne poezia care poate să intre pe cele mai mocirloase terenuri și să creeze frumusețe, iubire, înțelegere, confort și disconfort, urâțenie, durere, te face capabil să vezi lumea și așa cum e și așa cum nu știai că este.
Monstrul fericit, o carte despre monstrul alcoolului, dar și despre monstrul din interiorul nostru, despre iubire, pierdere, dependență, luciditate, despre călătoria acelora dintre noi care vor să iasă la suprafață și pentru care tocmai cuvintele oferă prima mână salvatoare.
RAMONA BOLDIZSAR
Poetă, mamă, podcaster, blogger, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești. Scrie despre cărți pentru că le iubește. A absolvit Filosofia și a debutat în 2021 cu volumul de poezie „Nimic nu e în neregulă cu mine” (Casa de Pariuri Literare). E gazda podcastului literar Perfect Contemporan.
O găsiți frecvent pe https://ramona.boldizsar.ro
