Probabil una din cărțile mele preferate de poezie contemporană, „When my brother was an aztec” e o carte despre care mi-e frică să scriu. Așa că azi am ales să fac acest exercițiu —pentru mine, care continui să scriu despre poezie în fiecare lună, o nevoie pe care nici nu am simțit nevoia s-o definesc până acum. Dar și pentru cei care ar trebui s-o descopere, într-un fel sau altul, pe Natalie Diaz —pe care mi-ar plăcea foarte mult s-o citesc și în traducere română.

Natalie Diaz e o poetă americană de origine Mojave, fostă baschetbalistă profesionistă care a luat Pulitzer cu a doua sa carte de poezie (Postcolonial Love Poem). E o voce unică, puternică în poezia contemporană. Își folosește experiențele directe cu sportul pentru a fructifica limbajul propriei poezii, ceea ce se vede în forța cuvintelor și în modul în care reușește să ofere corporalitate unor versuri altfel poate abstracte. Această experiență imediată oferă cu siguranță un avantaj unei poete/unui poet, reușind să-și ancoreze limbajul în moduri în care altora le-ar fi poate, dacă nu interzis, cel puțin mai greu de pătruns. În acest sens, adesea nu pare să se observe „o relație cu corpul,” ci mai degrabă un soi de „prezență” —poate o consecință directă a ideii de prezență adevărată, a fi aici și acum, cu totul, fără să îți lași mintea la intrare atunci când se întâmplă întâlnirea cu cineva, un lucru care pare a fi caracteristic culturii Mojave.

Dar de ce ne e atât de greu să scriem despre unele cărți? Poate pentru că sunt prea dificile (fie din punct de vedere tehnic, fie ca mesaj) sau poate pentru că simțim că ne depășesc capacitățile interpretative și atunci ne dăm deoparte cu admirație, poate că pur și simplu au această calitate de a ne tăia genunchii și a ne lăsa nemișcați. În aceeași măsură, se poate ca uneori să avem nevoie de mai mult timp ca să le asimilăm și să le înțelegem pentru a putea ieși de acolo și a oferi un sens experienței noastre în lecturarea lor. Cred că, în ceea ce mă privește, e un amestec din „de toate” în fața poeziei lui Natalie Diaz. Într-atât încât, deși mi-am luat deja a doua sa carte de poezie, Postcolonial love poem, nu am reușit deloc s-o citesc. Nu pot face încă tranziția și simt că nu am terminat deloc discuția și relația cu „When my brother was an aztec.” În acest condiții, mi-am luat inima în dinți și mi-am zis că este timpul să o las să existe și în această formă, să mă pronunț în sfârșit într-un mod mai mult sau mai puțin coerent în privința acestei cărți și să-mi dau seama, în cele din urmă, ce înseamnă pentru mine și de ce o iubesc și mă înfricoșează într-atât.

O parte din răspuns îl am deja: mă fascinează pentru că e o poezie atât de bună pe toate planurile și sunt răpusă de admirație. Dar și pentru că are un conținut greu și necunoscut, e o lume străină care nu ne aparține și în fața căreia uneori pare cel mai înțelept să rămâi tăcută. When my brother was an aztec ar putea fi descrisă drept o colecție de poeme despre experiența vieții cu un frate dependent de metamfetamină. Însă poate că ceva se pierde când spui asta pentru că e mai mult de atât —am ales cu grijă formularea și m-am referit la „experiență,” nespunând mai degrabă că e o carte „despre fratele ei dependent de meth.” Multe dintre poeme vorbesc despre această experiență dintr-un unghi sau altul, e o carte bogată stilistic, care nu ocolește metafora și cu un imaginar tare puternic. O astfel de „experiență de viață” este mult mai complexă și însăși cartea are nevoie de o înțelegere mai profundă a aspectului. Luând în calcul emoțiile și dialogul, realitatea versus ficțiune, maleabilitatea inevitabilă a memoriei și alte lucruri asemenea. Însă poate că primul lucru pe care trebuie să-l avem în vedere este ideea de „trădare” despre care vorbește și autoarea în câteva interviuri și să o lărgim asupra, să zicem, universalului poetic. Cât e și cât nu e trădare să scrii despre fratele tău dependent de metamfetamină? Nu este viața lui privată? Nu încalci un teritoriu sacru? Nu îți trădezi familia? Poeme ca „How to Go to Dinner with a Brother on Drugs” în care spune „Be some kind of happy he didn’t appear dressed/ as a greed god —headdress og green quetzal feathers,” sau însăși poemul omonim au forța să te tulbure chiar și în absența unei analize mai atente.

Despre toate acestea și mult mai multe vorbește într-o prezentare la Pen America, are un discurs foarte elocvent despre When my brother was an aztec, ceea ce mereu e o dovadă a unei gândiri îndelungate la cartea respectivă (înainte și după apariția ei, cu siguranță). Natalie Diaz ne spune că ideea centrală a scrisului său este că nu putem cunoaște cu adevărat ceva —obiectul în sine nu există sau, mai degrabă, existența lui în sine nu poate fi văzută/percepută de noi. Ce vedem noi e doar o formă a lui, lumina care se reflectă, emoția pe care ne-o provoacă, culoarea pe care o zărim și așa mai departe. Face o analogie foarte interesantă despre cum nu vedem niciodată un măr: „Understanding we have never seen an apple, so we are completely free of apples.” Nu am văzut niciodată un măr adevărat, ci modul în care se reflectă acesta. Aceasta spune că „Nu scriu despre măr pentru că nu există o chestie ca Mărul, e doar ceea ce se reflectă înapoi la mine”. Teoria lucrurilor percepute nu e o chestie nouă și e un subiect preferat încă probabil printre studenții din primul an la Filosofie (cel puțin așa era pe vremea mea). Nu e nici ceva foarte complicat —ne confruntăm zilnic cu o astfel de perspectivă în care ne dăm seama că lucrurile pe care le vedem nu sunt neapărat „așa,” ci noi le dăm consistență și însemnătate prin modul în care le vedem și cântărim, oricât de intențională sau nu ar fi această activitate. Cu alte cuvinte, nu scrie despre fratele ei, ci despre modul în care îl percepe, despre experiența ei cu această față a fratelui său. Și mai mult decât atât, obiectul nu e fratele său, ci experiența și emoțiile sale, este ea, oricare ar fi acest ea în universul poeziei din carte. Este un astfel de discurs lipsit de trădare? Cred că un răspuns final, din afară, nu ar pute fi oferit niciodată tocmai datorită capacității noastre interpretative masive. Dar când Natalie Diaz spune, în conferința menționată mai sus: „Nu scriu despre fratele meu în acel moment, scriu despre acest aztec” și „Am simțit că am fost fidelă propriilor emoții” nu doar că devine și mai pertinentă o carte care altfel are forța să te îngenuncheze, dar nu poți, în aceeași măsură, nega realitatea/ Adevărul acestor afirmații.

Deși absolut superbă și necesară, rămâne însă o dificil de parcurs — și ca spectator, dar probabil cu atât mai intensă în ciclul restrâns al relațiilor autoarei și, mai ales, în ceea ce privește lupta interioară în fața unei astfel de cărți. Care este responsabilitatea unei poete? În fața sa? În fața lumii? În fața apropiaților? Unde putem trage linia? Care sunt lucrurile „corecte” despre care să scriem fără să nu rănim/trădăm și să nu ne rănim/trădăm nici pe noi însele? Pentru astfel de întrebări nu există răspunsuri precise și nici linii clare pe care să le tragem să nu le sărim. Însă o astfel de carte, dublată de prezentări, interviuri și dialoguri, oferă o perspectivă reală, autentică asupra poeziei ca viață și necesitate. When my brother was an aztec nu este o carte pe care să o răsfoiești sau citești în grabă și să termini cu ea. E o carte pe care o citești și rămâne cu tine, care s-ar putea să te bântuie în moduri nebănuite și la cinci ani distanță după ce ai citit-o. E o carte cu care are forța să te marcheze (și stilistic, tehnic, e o carte tulburătoare și frumoasă, nu doar extraordinară și într-un mod deloc contraintuitiv „fragilă” în ceea ce privește conținutul). Și e în sine un act poetic autentic —iar această conexiune directă a cărții cu viața te emoționează, chiar dacă te prinde cu o barieră puternică conștientă împotriva sensibilizării.

Pentru mine a fost o călătorie acaparatoare cartea asta, a rămas cu mine mult timp și m-a făcut să mă gândesc foarte mult la cât de important este să „deții” ce scrii, cel puțin într-un anumit moment și să înțelegi toate implicațiile lucrurilor pe care le-ai scris. Și cartea care e o lecție aproape brută, incredibil de orbitoare, pentru momentul în care cuvintele se întâlnesc cu autoarea și limbajul devine viu, as if by magic, dar nu e nicio magie aici. E Natalie Diaz, o poetă Mojave care se pune în slujba limbajului și îl manipulează cu siguranța mâinilor sale de fostă baschetbalistă profesionistă. Ce punem în poezie? Ce avem nevoie să punem în poezie? Ce să facem cu emoțiile astea, care sunt alte noastre, când tot restul oricum pare schimbător, fals sau nu ne aparține în niciun fel? La un nivel abstract, Natalie Diaz se preocupă și de aceste lucruri. La un prim nivel, e o carte tumultoasă care te poate reduce la tăcere și care o să te învețe de ce lucruri atât de anoste și uscate ca stafidele pot însemna totul pentru un poem.

”WHY I HATE RAISINS

And is it only the mouth and belly which are

injured by hunger and thirst?

-Mencius

Love is a pound of sticky raisins

packed tight in black and white

government boxes the day we had no

groceries. I told my mom I was hungry.

She gave me the whole bright box.

USDA stamped like a fist on the side.

I ate them all in ten minutes. Ate

too many too fast. It wasn’t long

before those old grapes set like black

clay at the bottom of my belly

making it ache and swell.

I complained, I hate raisins.

I just wanted a sandwich like other kids.

Well that’s all we’ve got, my mom sighed.

And what other kids?

Everyone but me, I told her.

She said, You mean the white kids.

You want to be a white kid?

Well too bad ’cause you’re my kid.

I cried, At least the white kids get a sandwich.

At least the white kids don’t get the shits.

That’s when she slapped me. Left me

holding my mouth and stomach—

devoured by shame.

I still hate raisins,

but not for the crooked commodity lines

we stood in to get them—winding

around and in the tribal gymnasium.

Not for the awkward cardboard boxes

we carried them home in. Not for the shits

or how they distended my belly.

I hate raisins because now I know

my mom was hungry that day, too,

and I ate all the raisins.”

(Pag. 9)

Natalie Diaz, When My Brother Was an Aztec, Faber.

RAMONA BOLDIZSAR

Poetă, mamă, podcaster, blogger, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești. Scrie despre cărți pentru că le iubește. A absolvit Filosofia și a debutat în 2021 cu volumul de poezie „Nimic nu e în neregulă cu mine” (Casa de Pariuri Literare). E gazda podcastului literar Perfect Contemporan.

O găsiți frecvent pe https://ramona.boldizsar.ro