Încă de când l-am citit pentru prima oară, mi-am imaginat că Vlad Drăgoi e un poet al simplității, sensibil, pregătit să bage în poezia lui cele mai mărunte și firești lucruri și nefiindu-i deloc teamă de a expune un anumit sentimentalism asumat. „Aer, păsări, bere” (OMG, 2020) a fost unul dintre cele mai apreciate volume de elevii cu care am intrat în contact la cele câteva vizite poetice pe care le-am făcut la clasă în trecut. Îmi amintesc că cineva a luat cartea lui Drăgoi și a zis că nu și-a imaginat că poezia poate să fie și așa. M-am gândit în repetate rânduri că ce face el extraordinar este să navigheze printr-un anumit tip de urâțenie inevitabilă a lumii, s-o ia ca pe ceva absolut firesc și s-o transforme în poezie. Atrăgătoare în contextul poeziei contemporane de astăzi este poate tocmai această asumare a sensibilității și o absență (cel puțin aparentă) a fricii în fața riscului penibilității. Vlad Drăgoi e poetul pe care ți-l amintești cel mai bine printr-o formulare de tipul: vântule, ai grijă că-mi dărâmi berea. Trece firesc de la poezii despre unul Romică sau Petrică la șaroma, mici, bere, la insuportabila greutate a ființei, tristeți ocazionale, ironii și răutăți care dau naștere unei reacții aproape imediate de regret sau apăsare. Nu ți-e greu să-i privești poezia ca pe ceva rupt din viață, dintr-o viață foarte personală și întortocheată unde lucrurile pot fi pe rând albe, colorate și negre. Pe lângă toate acestea, mereu am asociat poezia lui Vlad cu o anumită simplitate și stilistică —care mi s-a părut întotdeauna că merge grozav. Pentru că exista un raport oglindă între conținut și stil. De aceea, am fost nu doar surprinsă, ci cu adevărat fermecată de poezia pe care am găsit-o în sergio leone (Charmides, 2017) —și ca stil, dar în mod real și în ceea ce privește conținutul.

„sergio leone” are o poezie fluviu, probabil narativă în cel mai propriu sens al cuvântului (de povestire, de expunere). A fost surprinzătoare pentru mine această formă și pentru că nu mi-aș fi imaginat niciodată că acesta ar fi un spațiu prielnic&productiv pentru tipul de poezie pe care știam sau credeam că știu că-l scrie Drăgoi —a fost însă un „șoc” mai aproape de fascinație decât reversul și e cu atât mai captivant să observi trecerea de la „sergio leone” la „aer, păsări, bere” și să te întrebi, jucăuș sau serios, absolut justificat, ce s-a întâmplat aici? Această stilistică diferită este intrigantă. Dar și întregul proiect al cărții pentru că diferă în nuanțe — dacă vocea am simțit-o aceeași, am putut-o recunoaște (chit că aici poți sesiza o imaturitate care nu e la fel de profundă în „aer, păsări, bere”), au fost totuși niște adâncimi „mai întunecate” pe care nu le-aș fi ghicit și care par să lipsească în celălalt volum. Acest lucru este interesant de analizat atât ca proces identitar, de devenire, cât și ca sinceritatea expunerii, pe lângă evoluția poetică. De fapt, cred că, privindu-le, nu poate fi niciuna dintre ele acuzată de lipsa sincerității sau vulnerabilități, dar dacă una e o imagine pozitivă asupra lumii, cu toate carențele sale evidente, întotdeauna pregătită totuși să sublinieze și să arate sensibilitatea, cealaltă, sergio leone, forează în mai multe rânduri în întunericul propriu. Acolo unde găsim sentimentele acelea urâte, gândurile răutăcioase, uneori gratuite, defectele pe care nu ni le putem controla și nici nu vrem s-o facem. Pentru că nu vrem să le controlăm, ci să nu le lăsăm la suprafață, mai bine ar fi ca ele să nu existe. Părțile cu adevărat urâte și adesea înspăimântătoare. De fapt, acesta poate că este parte din miezul cărții: scoaterea la suprafață a „urâțeniei sufletești” (dacă mi-e permisă formularea asta cam patetică) și înțelegerea faptului că noi toți avem din când în când gânduri urâte, apucături neverosimile, că ființele umane sunt uneori și așa. Că uneori, chiar și cei mai buni dintre noi, suntem răi. Disconfortul se accentuează sau nu, în funcție de fiecare cititor, atunci când îți dai seama că o parte din acestea seamănă prea bine cu unele coșmaruri ale copilăriei și, mai cu seamă, cu acel moment incipient, aproape unic în senzație, când ai un gând rău. Când te gândești urât pentru prima oară. Când faci ceva urât pentru prima oară. Când îți dai seama, pentru prima oară, că nu ești bun.

Într-un fel, nu e neapărat deplasat să te gândești la această carte ca o punere pe masă a inimii, evident metaforic, evident sentimental, poate cu riscul patetismului, și a o curăța bucățică cu bucățică, doar pentru a-ți da seama că chestia asta nu se curăță, că acest întuneric este și el la fel de propriu ca toate celelalte sentimente bune, luminița de la capătul tunelului nu ar mai fi o luminiță fără tunel. În acest sens, e un bildungspoetic întunecat. Trebuie să experimenteze toată această urâțenie, s-o scoată afară pentru a putea accede la frumos în această formă trunchiată a sinelui. E un proces identitar-fluviu, niște poeme masive, lungi, în care împletește imperfecțiunea sinelui adesea sinuos, adesea direct, cu elemente cât se poate de firești și scene din viața imediată. Dacă impresia de început era „oare cine e Vlad Drăgoi în poezia asta?”, cea de la final se înscrie mai mult în termenii „Ah, de aici a ieșit Vlad Drăgoi.” Pentru că seninătatea și sensibilitatea, ambele simple și stilistic curate, din „aer, păsări, bere” apar tocmai prin această traversare productivă în hățișul foarte prielnic numit „sergio leone.” Fără niciun titlu de poem, o poezie-poveste despre întunericul din sine. Despre urâțenie și cum de acolo, din fix același loc ies și frumusețea și sensibilitatea. Și faptul ăsta de a fi noi, uneori simpli, alteori complicați, câteodată viciați, altădată emoționați de cele mai banale de lucruri.

Angajarea în scrierea acestor poeme îmi imaginez că trebuie să fi fost intensă. Sau poate că mă înșel, poate că au fost puse pe tavă cu impulsivitate, într-o cursivitate necesară și o inspirație prielnică. Însă, pentru cititor, lectura e implicată și, de multe ori, involuntar introspectivă. Nu poți să nu te gândești și la tine când citești cartea asta, nu poți să nu fii și tu, din când în când, cu „circumstanțe atenuante,” în locul lui Vlad Drăgoi. Poate și pentru că e și o carte a expresiei imaturității și descoperirii, acolo unde identitatea nu e pe deplin formată. Mă rog, dacă e vreodată, dar este cel puțin într-un stadiu încă „tânăr,” combativ, confuz, acel moment înaintea momentului maturității. Probabil ar fi clișeic să spun că e tulburătoare cartea lui Vlad Drăgoi, deși este într-o măsură foarte mare, dar voi scrie totuși că poetul cu șaorma și berea trage cu arcul în inimă, săgeata iese pe cealaltă parte, dar face o magie și te vindecă.

RAMONA BOLDIZSAR

Poetă, mamă, podcaster, blogger, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești. Scrie despre cărți pentru că le iubește. A absolvit Filosofia și a debutat în 2021 cu volumul de poezie „Nimic nu e în neregulă cu mine” (Casa de Pariuri Literare). E gazda podcastului literar Perfect Contemporan.

O găsiți frecvent pe https://ramona.boldizsar.ro