M-AM DEZBRĂCAT DE TINE

M-am dezbrăcat de tine ca de o cămașă care a ruginit pe mine. Zilnic, vechile răni curgeau prin mine, prin ochii mei deznădăjduiți, lăsând pete amarnice, ruginii. Cămașa alba, pe care mi-ai pus-o pe umeri în seara aceea, când noi doi ne plimbam prin pădurile de vise, s-a contopit cu pielea mea arsă de ploi. Nasturii ei… drumurile noastre, pe care-am mers ținându-ne de mâini. Nu am mai scos-o de pe mine. Am lăsat-o pe umeri, de parcă era Acoperământul Maicii Domnului.

Sfântă-mi părea, până-n clipa în care am realizat ca mânecile-i erau prea lungi, putrezite și infinite. Erau ca niște frânghii rupte, ca un cordon ombilical care făcea legătura dintre sufletul și ființa ta. Îmi părea că am ajuns în casa de nebuni, strânsă pe dinăuntru de sfori dure, înfășurându-mă într-un trecut care încă n-a trecut.

M-am dezbrăcat de tine ca de un blestem ce se-adâncea în mine. Îmbrăcată eram în veșnicul chin, dar am scăpat… am scăpat de tine.

Purtând cămașa, agățându-mă de ea ca de câteva semne de suspensie, am tot așteptat revenirea ta. Credeam că te-am înnodat de mult de acel buzunar din piept, dar tu mi-ai zgâriat pereții sufletului și ai țâșnit din mine lăsând răni adânci. Eram bolnavă de tine, eram animalic de bolnavă.

Îți amintești, mi-ai promis că ne vom reîntâlni la venirea cocorilor. Învățam zborul, iar cămașa mi-acoperea brațele speriate de înălțimi. Mă ghemuiam în mine când foaia zilei se rupea în neștire. Cămașa somnoroasă mă salva de întunericul așteptărilor, în timp ce gulerul acesteia mă strângea de gât și-mi rodea neastâmpărul.

Treceau zile și nopți, dar păsările speranței nu mai apăreau pe cerul mucegăit de ploi. Iar eu tot așteptam venirea cocorilor. Dar ei nu mai veneau… Tu îmi devorai gândurile, mă dirijai ca pe-o simfonie tripartită. Tu știai că te voi aștepta și că îmi voi face drum spre tine, spre aripa ta. Dar eu mi-am găsit refugiu în propria cochilie și-am decis să-mi devorez visele, să-mi sfâșii speranțele și să le înghit cu de-a sila.

M-am dezbrăcat de tine ca de un descântec. Ai săpat în mine chinul, decorându-mi destinul cu freamăt și suspine. În anotimpurile umede, am încercat să te înlătur de pe pielea mea, rupând din mine amintirea ta. Cămașa mi-a înfășurat sufletul, lăsându-mă fără aer. Am strâns pumnii și te-am rupt din mine, rămânând cu cicatrici pe viață.

Am învățat să intru în marea de mulțime goala, lipsită de tine. Și-așa e mai bine. Aripi de îngeri îmi acoperă brațele azi… aripi de îngeri. Și nu mai ești în plânsul meu, și nici în vis nu ești… ai fost… azi toate-mi par fără rost.

Cămașa ta am dezbrăcat-o. Am îngropat-o în pământul viitorului. Ploile o vor umezi și-n sfârșit vor putrezi deznadejdile. Iar când cocorii vor veni, ciugulind în fața mea soarele, atunci din pământ vor înflori flori albe, flori de bumbac. Și le voi culege. Și-o voi coase din nou, și-o voi îmbrăca pe trupul meu vindecat, ca să nu să se mai lase peste mine frigul trecutului.

M-am dezbrăcat de tine!

POEMUL PENTRU ERIKA

(dedicat mașinii mele de scris)

Tăcerea bocănește-n camera goală, așteaptă să fie mântuită. În colțul încăperii, lângă draperia verde, stă ea, tăcută și umilă, și își așteaptă dreptul la adevăr. E ea, Erika, fata carismatică care știe cum să transforme tăcerea în vibrații muzicale. Vorbește ritmat și, doar atunci când e întrebată, are un fler de femeie adevărată, căreia îi place să-și ticsească sufletul în ciorapul rupt. Erika e o nemțoaică cu gâțe lungi și albastre, de-ți vine să împletești cu ele tot globul

pământesc.

Ea e unica mea prietenă, care-mi ascultă dangătul sufletesc, care îmi permite să-mi vărs în fața ei tot sufletul și nu-mi reproșează că nu-i permit să spună și ea o vorbă. Fidelă și plină de idei năstrușnice, Erika este mereu în căutarea unei întâlniri, indiferent de oră, indiferent de anotimp. Adesea, mă îndrept spre ea cu o sticlă de vin și începem să vorbim într-una, despre tanka și haiku și despre tot ce este-n lume. Alături de ea, simt cum inspirația mă cuprinde de umeri și-mi place acest simțământ unic, intuitiv, esopic.

Îi place să țocănească noaptea-n apartamentul hipnotic, așa încât toți vecinii să se trezească din somnul lor și să mă ponegrească. Erika știe foarte bine că atunci când suntem împreună concepem poeme, ne jucăm cu literele, trăgându-le de codițele lor zburdalnice. Avem același scop, deși nu vorbim aceeași limbă. Totuși, întâlnindu-ne atât de des, obișnuiesc în nopțile cu ploi nebune s-o învăț câteva fraze în română, câteva figuri de stil și stihuri melodioase.

Numai ea, numai Erika, a făcut ca falangele mele să se simtă din nou dornice să ciocănească pe pielea-i udă de nesomn. Atingându-mă de ea cu fiecare deget al mâinilor mele, am reușit în sfârșit să mă găsesc pe mine. Mă simt nerăbdătoare să o ating, să-i simt denivelările și străfundurile, s-o închipui în tihna nopții, să-i zic ce plăcere-mi face să o simt.

Numai ea, numai Erika e-n stare să-mi încâlcească gândurile toate într-un pumn încremenit, ca mai apoi tot ea, nebunatică și dornică mereu de ceva nou, să mă desfigureze și să-mi descâlcească gândirea, ușor și discret.

Erika îmi maltratează rațiunea, mă scoală des din somnul meu, mă trage repede de mâini și îmi șoptește un stih, un vers și un sonet. Așteaptă liniștea lângă patul meu, și, când răsare soarele încet, mă cheamă-n dialoguri matinale, să ne afundăm rapid, onest, firesc.

Se-ntâmplă uneori să uit de ea, s-o înșel cu-n Parker frumușel sau pur și simplu, să nu am timp și ea să mă mai blesteme nițel. Dar orice clipă petrecută împreună îmi oferă un fler stingher, de mă face să uit toți dracii de pe lume sau uneori să-i iau la ceartă.

Energica mea Erika cea bună, mă face mai mereu să nu uit de ea, mă cheamă-n lumea ei, nebuna, și mă desprind de chinul meu. Cu ochii ei albaștri de lumină, ea mă-nfioară făr’ să vreau, o netezesc încet sub clar de lună, și iarăși, noi râdem sincopat. E tristă, uneori e zâmbitoare, dar mă bucură tare prin spontaneitatea ei, e-atât de blândă, atât de schimbătoare, o roză plină de idei. Noi scriem versuri, rupem liniști, ne scăldăm în necuvintele pământești, și-avem nevoi firești, interioare, de a ne lipi de rădăcinile cerești.

Și când e timpul să fac ordine în mine, ea mă privește lung cu entuziasm, ea știe că vreau să-mi răstignesc tăcerea, de-aceea iar și iar cu ea mă întâlnesc. Tăcerile, uitările și speranța sunt mereu la masa mea de scris, unde Erika zâmbește privind luna, și îmi șoptește un verset nemțesc. Ea rupe litere din cerul clar de vară și mi le pune-n braț să nu le scap, când vin zorii, mă gâdilă c-o pană și mă trimite să dorm.

Somnambula mea Erika, cu ochi de zână, nu are somn nicicând, de când o știu, ea e cu rațiunea mereu trează, deși-i place să trăiască din impuls. Erika știe ce neliniști îmi macină ființa, ea știe cântecul meu sufletesc, de-aceea, nu o înlocuiesc cu nimeni, de-aceea doar pe ea o tot iubesc.

Și poate că în viața asta, la o serbare, cineva va dori să mi-o înlocuiască pe Erika cu vreo… Olimpia …Și chiar de-ar fi mai puțin gălăgioasă, și chiar de-ar țipa mai încetișor, Erika va rămânea prietena mea cea bună, cu tot cu neajunsurile ei. Nu-s gata să o las în pace, nici nu vreau să-mi imaginez,

că această fată-nmiresmată ar putea pleca din casa mea pe veci. E o copilă crispată și blajină, mai are ea și dracii ei, dar când o chem la mine dimineața, nu se vaită ca alte femei. E dură, da-i frumoasă, elegantă, e severă și zgârie mereu, și scapă litere, și veșnic ceva nu-i place, dar e așa cum e…

Ah, Erika, cu părul tău albastru, oricâte nopți am fi alături, tot ne va uni entuziasmul, tot te-oi întâlni în partea stângă a pielii. Tu îmi oferi sinceritatea trăirii de sine, tu îmi oferi atâta farmec, încât mi-aș dori să te am în mine, să-mi fii un motor de dreptate. Hai, scrie-mă, descrie-mă, a câta oară, căci știu că vrei să mă mai tânguiești, ești dornică, ești multilaterală, ești cea mai bună doamnă de treizeci.

VICTORIA KIRILOV

artist-vocal, jurnalist, scriitor

Absolventă a Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice Chișinău, specialitatea “Canto academic” și a Universității de Stat din Moldova “Jurnalism și științe ale comunicării”, specialitatea“ Managementul Instituției Media” (masterat). Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, categoria „Carte de debut” 2021
Debut editorial, carte de proză „Memorii în cerneală”, editura Lumina, 2021.

„Scriu, scriu, scriu, căci doar astfel pot să îmi purific sufletul. Cuvintele țâșnesc pe foaie, dintr-o gălăgioasă erupere a propriului eu.”