„Psihologia trebuie să se ocupe, în mod deosebit, de studiul caracterului sub aspectul mecanismelor, structurii şi rolului adaptativ pentru individ; etica trebuie să aibă în prim-planul preocupărilor sale evaluarea caracterului din punctul de vedere al concordanţei sau discordanţei lui cu normele, principiile şi modelele morale proprii mediului sociocultural în care trăieşte individul. Făcând această distincţie, înlăturăm şi confuzia pe care o produce experienţa cotidiană a bunului simţ între caracter ca structură psihică reală şi valoarea socială a caracterului; astfel, se afirmă că cineva are sau nu are caracter, în funcţie de criteriul de valoare care se aplică. În fond, una este caracterul ca entitate psihologică şi alta măsura în care el corespunde sau nu aşteptărilor noastre, respectiv codului moral al societăţii.” (M.Golu, „Fundamentele psihologiei”, 2007)

Caracterul reprezintă nucleul personalității, un ansamblu de trăsături individuale rezultate din experiența de viață a omului, și pot fi descifrate prin inferență. Inferențele caracteristice procesului terapeutic, fără să fi cuantificat trăsăturile de personalitate într-un studiu demografic, ridică totuși ipoteza că personalitatea umană, în sensul de construct psihologic colectiv, este într-un continuu proces de transformare, datorită evoluției societății. Transformarea nu este doar una pozitivă, ci poate fi resimțită ca o pierdere a unor calități.

De această dată, voi face referire la autenticitatea caracterului/ personalității. Aș defini-o ca fiind capacitatea de a acționa ferm, sincer și în conformitate cu propriile valori și principii, fie prin intermediul comportamentului, fie în gândire sau exprimarea emoțiilor. Evoluția constantă a societății determină individul să găsească comportamente adaptative pentru a face fața stresului cotidian. Suntem nu doar în curs de speciație a personalității, ci și în cel al extincției anumitor trăsături de personalitate despre care individul simte că îl expun și îl vulnerabilizează. Autenticitatea ar putea fi una dintre aceste trăsături.

Avem la dispoziție multe surse de informare, dar, din păcate, puțină informație cu adevărat utilă, echilibrată, susținută cu dovezi și nu doar afirmații ce dau senzația unui adevăr absolut. Preluarea în mod eronat a conceptelor din psihologie și utilizarea lor excesivă, stirbește din autenticitatea în comunicare, conduce la interacțiuni superficiale, glaciale, conversații lipsite de profunzime și la dificultatea de a intra în contact cu emoțiile. În demersul terapeutic, psihologul este dator să le remarce și să le clarifice.

Exemple de stereotipii:

• S-au întâmplat multe de săptămâna trecută. Gen, a murit bunicul.
• Ideea e că eu nu te mai iubesc, în principiu…
• Mi-am asumat că are un atașament dependent față de mama lui, iar asta încă mă deranjează.
• Așteptam un feedback din partea iubitei, în urma conflictului.
• Când țipă la mine și lovește cu pumnul în masă, mă trigger-uiește.

De aceea, este nevoie de clarificarea, dar și de folosirea corectă a unor expresii:

• „relație toxică”- nu orice relație deficitară este o relație toxică, iar numind-o în felul acesta accentuăm gândirea irațională.
• termenii „bipolar”, „obsesiv”, „compulsiv”- își pierd semnificația atunci când sunt folosiți ca etichete în descrierea cuiva sau ca jigniri, drept urmare nu pot fi înțelese ad literam.
• traumă- nu orice experiență dificilă poate fi numită traumă. De exemplu: „partenera mea m-a traumatizat cu shoppingul excesiv”. Mai util este să exprimăm emoția trăită în cadrul experienței: „atunci când partenera mea face cumpărături de care nu avem nevoie, eu mă îngrijorez pentru starea noastră financiară”.
• „am conștientizat” folosit repetitiv, cu riscul de a suna clișeic. Avem la îndemână o exprimare simplă: „înțeleg că”.
• „vreau sa îmi cresc stima de sine”, „vreau să îmi îmbunătățesc comunicarea”- la o analiză în detaliu, nevoia este de fapt alta și dificultățile mult mai profunde. O exprimare autentică, mai puțin rigidă, ar putea fi: nu am încredere în mine, sunt o fire emotivă, aș vrea să învăț să am răbdare cu X.
• „lucrez la asta”- de cele mai multe ori este vorba de nevoia de a „lucra” la anumite comportamente sau situații, însă în realitate persoana încă nu a aplicat nicio strategie, ci „a înțeles că are nevoie să caute soluții”.
• anxietate, depresie- nu orice trăire poate fi încadrată în astfel de diagnostice. Nu orice teamă este o anxietate. O fire emotivă, de exemplu, nu este obligatoriu și anxioasă.

În aceeași măsură, o scurtă perioadă de tristețe nu este automat un episod depresiv, ci poate doar o suferință de moment. Așadar, ceea ce știm sigur este că „ți-e teamă atunci când”, „ești trist pentru că”.

• concepte psihologice în engleză, cuvinte de legătură „gen”, „cumva”, „epic”, „like” (în sensul de „ca și cum”), „în principiu”- involuntar pun o barieră în contactul cu emoțiile și diminuează importanța evenimentelor, pentru ca individul să fie mai puțin expus și vulnerabil.

Astfel, comunicarea nu duce la asumare, ci din contră, la victimizare sau reprimare.

Printre tehnicile de marketing ale marilor business-uri din domeniul psihologiei (parenting, dezvoltare personală) se numără și utilizarea unor paradigme din diverse orientări din psihoterapie, împreună cu încercarea de a aduce idei și soluții inovatoare, în subiecte de interes pentru public, business-ul având astfel o mai mare probabilitate de succes. Unul dintre motivele care îngreunează un real proces de dezvoltare personală este atunci când individul își însușește conceptele doar parțial, iar ulterior încearcă să le pună în aplicare, însă fără rezultate notabile. Fie că informațiile provin din workshop-uri, conferințe, cărți, materiale online, sau din cabinetul psihologic, se creează tendința de a psihologiza în exces. Mai precis, de a conceptualiza în mod eronat (din punct de vedere științific) sau inutil (informația nu aduce valoare în viața individului).

Evident, există și surse de încredere, însă pentru consumatorul de rând, fără pregătire în domeniul socio-uman, este dificil să identifice informațiile trunchiate sau denaturate.

Un alt aspect extrem de important care contribuie la acest fenomen este supraconceptualizarea folosită de psiholog în timpul psihoterapiei/ consilierii psihologice. Se întâmplă ca acesta să nu adapteze discursul la capacitatea și disponibilitatea clientului, ceea ce îngreunează procesul terapeutic.

Psihologia a trecut prin multe etape până să fie acceptată cel puțin la nivelul din prezent. Aceasta a putut fi valorificată cu adevărat în România abia în ultimele decenii, după ce, între anii 1978 și 1990, a fost interzisă. Creșterea interesului pentru acest domeniu a dus în ultimii ani la diversificarea serviciilor. În aceste condiții, doar calitatea serviciilor este cea care poate împiedica vulgarizarea psihologiei.

MONIKA CHIRIACESCU (M.C.)

consilier dezvoltare personală

Psiholog specializat în consiliere psihologică experiențial-unificatoare. Emily Bronté, Shakespeare și Charlotte Bronté mi-au călăuzit, surprinzător, drumul spre infinita pasiune care urma să devină, de fapt… psihologia! Refugiată în literatură, la vârsta cu cele mai mari provocări, 16 ani, mi-am propus să dărâm zidurile pe care le ridicasem în fața celorlalți, să nu mai sap tranșee. M-a cucerit atât de tare sentimentul, încât aproximativ 2 decenii mai târziu mă ocup tot cu asta… pentru alții.