0 7 minute 2 ani

Două sunt dimensiunile care se întâlnesc, în majoritatea poemelor lui Andrei Novac, din volumul prin închisori și prin libertate[1], anume mișcarea și culoarea. Îmbinarea lor proiectează un spectacular sinestezic, unde forța cinetică a imaginilor se încarcă de prea-plinul unui colorit care, în atmosfera unui expresionism sapiențial, conferă fiecărei felii de realitate, un dinamism aparte. Atent orchestrat în direcția surprinderii unor aspecte ale realității uneori sordide, încărcate însă de conotații epifanice, spiritul de observație conferă discursului confesiv, o luciditate care, pe măsură ce crește în intensitate, capătă o pregnanță suprareală.

Ceea ce îi reușește cel mai bine poeziei sale, alături de ilustrațiile futuriste ale Flaviei Lupu, este dezvăluirea unor experiențe personale sau relaționale care, adesea, își devoalează un conținut străbătut de fluxuri ale angoasei și incertitudinii, ale incompletitudinii și ale unei melancolii vesperale.

Privată, de cele mai multe ori, de o libertate creativă sau identitară, lumea înconjurătoare este asimilată, în-trupată conform unei imaginații suprareale, sau, mai degrabă, adaptată, nicidecum procustian, la regimul unei intimități care învăluie, într-o ambianță apolinică, oameni, decoruri, gesturi sau întrezăriri diurne:

,,lumea asta respiră viața altfel,/ are curajul să caute în interiorul ei/ toate bucuriile și toate tristețile pământului/ de undeva, de foarte departe, prin mine trec mașini/ și oameni cu copii mici în spate,/ se agață de liniștea mea,/ lasă în mine păpuși din cârpe și șaluri trepidând de emoție/ sunt un aeroport uriaș/ lumea mea este altfel/ bătăile inimii ei au un alt ritm,/ peste viața mea răsare alt soare,/ peste picioarele mele cad alte frunze,/ pe lângă mine oamenii se grăbesc altfel spre ei” (prin închisori și spre libertate).

Observația capătă o luciditate străfulgerată de un iz fantasmatic, tot mai accentuat și copleșitor.  În spiritul aceleiași lucidități care capătă accentele unei resemnări rigide, demascarea iluzoriului presupune o cale de eliberare din propriile constrângeri carnale și spirituale. Astfel, totul în jur se desfășoară, precum un joc de umbre sau lumini anemice, pe fundalul crepuscular al iluziei demascate, care planează fantomatic asupra străzii și a indivizilor, cuprinși de-o euforie cu efect coșmaresc: ,,acum a rămas doar o stradă goală,/ toate iluziile noastre s-au răsturnat brusc,/ mișcările mele printre eventualele regrete/ mă fac liber/ din ce în ce mai liber/ ultimele autobuze întorc brusc spre o casă a nimănui,/ în rucsacul din spatele meu fiecare durere evadează/ e seară/ mai frig,/ mai liniște/ un gol uriaș își desface nasturii de la cămașă,/ geamurile clădirilor reflectă/ carnea ta” (niciodată la fel).

Poetul resimte nostalgia trecutului, rechemată prin acele ipostaze sonore ale copilăriei, prin dimensiunea febricitară a unui confesiv care dezvăluie măști sau chipuri alegorice ale imaginației. Însă, mai presus de toată această desfășurare de apariții și iluzii, persistă nevoia unei certitudini cu privire la forme sau mișcări care să confere culoare și dinamică, momentului de acum, cel al întoarcerii, depozitar al unor esențe sau sensibilități ce nu au putut fi depășite sau uitate și care țin aproape, într-o armonie hieratică, trecutul și prezentul. Versurile de mai jos propun o pledoarie sensibilă și reflexivă pentru o revenire definitivă la origini:

,,acum m-am întors în mine,/ mâinile mele sunt murdare de rugina/ care se întinde cum se întind anii/ peste plajele pustii, neîncepute de nimeni/ sunt ca mușcăturile clare și precise din fructele/ căzute la grămadă, pe jos,/ tu umbli desculță prin carnea mea vie/ și din ce în ce mai precisă/ claritatea mișcărilor tale persistă în fiecare val,/ în fiecare strigăt de luptă al copilăriei/ care încă mai există în lumea asta,/ acum m-am întors și înțeleg și singur/ că este pentru totdeauna” (întoarcere).

Închisoarea sau libertatea – două opțiuni care, apropiate ca-ntr-o oglindă, propun două trasee antagonice care dezvăluie tot atâtea experiențe ale distanțării sau apropierii de celălalt, ale nedumeririi sau ale observării unor secvențe din realitatea cotidiană, puse sub semnul unei certitudini amar-resemnate că

„la sfârșit trebuie să mai rămână ceva,/ nasturi încheiați până la gâtul/ ultimilor oameni care au uitat să viseze” (au trecut).


[1] Andrei Novac, prin închisori și prin libertate, Editura Vellant, București, 2021.

SAVU POPA

Este scriitor și profesor de limba și literatura română, doctor în filologie, în cadrul Școlii Doctorale din cadrul ,,Universității de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie ”George Emil Palade” din Târgu Mureș, cu o teză despre ipostazele teatralității și ale realității din adânc în poezia optzecistă.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Sibiu. A publicat în numeroase reviste de prestigiu din țara, dintre care amintim: România literară, Euphorion, Ateneu, Sintagme literare, Discobolul, Familia, Tribuna, Hyperion, Bucovina literară, Banchetul, Litere, Steaua. Kryton (Madrid), Itaca (Dublin), etc.

Premiul pentru debut în volum Ipostaze oferit de către Uniunea Scriitorilor (filiala Sibiu), Marele Premiu ,,Traian Demetrescu”, 2016, Craiova (poezie). Premiul – Literatura Tinerilor Neptun ed. I, organizată de către Uniunea Scriitorilor din România, la Neptun, Premiul I – Concursul Național de proză ,, Mihail Sadoveanu”, organizat de Muzeul Național al Literaturii Române Iași, etc

Facebook Comments Box

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Captcha loading...