Dr. Harold F. Searles a fost psihanalist formator și supervizor la Washington Psychoanalytic Institute și președinte al Societății sale 1969 1971 din Washington DC. A fost profesor de psihiatrie la Universitatea Georgetown Departamentul de Psihiatrie și consultant în Psihiatrie pentru Institutul Național de Sănătate Mintală. Profesioniștii din domeniul sănătății mintale din întreaga lume îl cunosc pe Harold Searles din lucrările sale despre schizofrenie și tulburările borderline și despre utilizarea contratransferului ca o cheie pentru înțelegerea situației clinice Înainte de a se retrage în California, Harold Searles a lucrat în practica privată de psihanaliză la Air Rights din Bethesda Maryland. În anii `50 și `60 a lucrat ca psihiatru psihanalist la Chestnut Lodge din Rockville Maryland, unde înțelegerea sa despre psihoză a fost influențată de Frieda Fromm Reichmann. Reunind idei din curentele psihanalizei interpersonale și a relațiilor de obiect, Harold Searles a fost o forță capitală în dezvoltarea psihanalizei în Statele Unite dincolo de Ego Psychology.

Searles a fost renumit drept un clinician și un supervizor înțelept care s-a centrat îndeosebi pe recunoașterea afectelor și sentimentelor proprii în lucrul cu pacienții săi. El a considerat că pacientul și analistul împărtășesc o ambivalență intensă față de ceea ce înseamnă a fi împreună. Psihiatrii încercau pe atunci să evite stabilirea unei relații simbiotice oceanice, fiind totodată tocmai lucrul pe care Harold Searles îl considera ca o fază fundamentală în tratamentul pacienților nevrotici și psihotici. Searles i-a îndemnat pe psihanaliști să își asume responsabilitatea pentru aceste sentimente intens ambivalente și să se implice într-un proces de elaborare și de reflectare, în care să poată primi răspunsurile emoționale neobișnuite și private, ca elemente relevante pentru a-i ajuta să înțeleagă modurile subtile de interacțiune dintre analist și pacient. Pe măsură ce faza simbiotică dă loc relației mature, analistul și pacientul devin autonomi, fiecare fiind ”vindecat” de celălalt.

Harold F. Searles a fost și rămâne una dintre cele mai sensibile și îndrăznețe voci ale psihanalizei secolului XX. Scriitura sa are o calitate paradoxală: deopotrivă clinică și teoretică, metaforică dar și exactă, reflectantă și totuși aproape viscerală. În volumul său complex, bogat și prețios pentru practica psihanalitică, Cum lucrez cu pacienții borderline (Editura Trei, 2019, trad. Laura Netea) Searles creează un spațiu viu, o arie tranzițională, de ființare și de elaborare, o tehnică adecvată în care psihanalistul respiră, simte, visează (în sens bionian) alături de pacient, suportând, transformând și uneori doar însoțind turbulențele unei lumi în plină emergență.

În Prefața volumului, Searles recunoaște deschis că interesul său durabil pentru pacienții borderline s-a născut în spațiul clinic tumultuos al Chestnut Lodge, instituția unde a lucrat „aproximativ douăzeci de ani de la începutul carierei”. Acolo, granița dintre psihoză, borderline și forme diferite de dificultate relațională era fluidă, iar experiența analistului era marcată de tulburări și stări mentale, psihice severe ale pacienților. Searles subliniază faptul că pe atunci literatura despre tulburarea borderline era încă insuficientă, iar o parte decisivă din activitatea sa a constat în observarea atentă a fenomenelor transferențiale și contratransferențiale brute, neelaborate, care apăreau în aceste situații clinice. În acest context, Searles a practicat psihanaliza nu ca pe o metodă bazată pe interpretări lineare inconștient-conștient, ci ca pe un ”laborator interior” al realităților multiple, instabile, fragmentate, bizare, în care analistul se confruntă lucrând totodată și cu propria dezorganizare și furtună emoțională. Această asumare a vulnerabilității – încă rară în psihanaliza anilor ’50–’70 – transformă discursul lui Searles într-un precursor al teoriei relaționale, alături de Harry S. Sullivan. Pentru Searles, realitatea borderline este mai mult decât un deficit narcisic și relațional, este un câmp al identității imposibile: pacientul se află „între două lumi ale Sinelui” – nici suficient de structurat pentru nevroză, nici suficient de fragmentat pentru psihoză. Această ambiguitate, în loc să fie patologizată, este înțeleasă ca spațiu potențial pentru emergența unei noi legături simbolice. Pacienții borderline, afirmă el, aduceau în cabinet pe lângă simptomele manifeste, o întreagă atmosferă afectivă, încărcată de confuzii, de angoase timpurii, de fragmente arhaice ale sinelui, ce nu fuseseră vreodată integrate.

La începutul primului capitol, Searles mărturisește cu o simplitate fermă afirmația-crez, care schimbă întregul orizont al tehnicii analitice de la acea vreme: „Interpretările analistului sunt mai puțin importante decât participarea sa nonverbală.” (p. 15) și redefinește astfel radical poziția și atitudinea psihanalistului față de analizant. Această poziție contravine tradiției psihanalitice clasice, în care interpretarea transferului la pacienții nevrotici era considerată instrumentul central. Pentru pacientul borderline, consideră Searles, cuvintele pot deveni arme, intruziuni, sau stimuli de retraumatizare. De aceea, analistul este necesar să-i asigure analizantului în primul rând o prezență umană, stabilă, reglatoare, în care „starea analistului” devine element terapeutic. El subliniază explicit și importanța tratamentului prin prezență, atunci când pacientul este dominat de agonii primitive, de tip simbiotic nociv, distructiv, anihilant. În aceste stadii, funcția analistului este de a constitui un “mediu îndeajuns de bun” (amintind de Winnicott), dar și de a tolera stări confuze, în care diferența dintre sine și obiect devine neclară.

Searles afirmă aici un principiu de mare finețe, ce devine central în tehnica sa psihanalitică:

Pentru Searles, analistul nu mai este, ca în modelul freudian din 1912-1913, un “ecran alb” pentru proiecțiile analizandului, ci un model de realitate. Analistul nu este neutru, ci exprimă, într-o măsură conștientizat-modulată, consistența și continuitatea propriei personalități și subiectivități. Această idee, care în contextul psihanalizei clasice ar fi putut părea o erezie, devine la Searles un adevăr interior, o lecție învățată în relaționarea directă, în spitalul psihiatric și în cabinetul privat, cu pacienții borderline sever afectați. Interpretările, sensurile, adevărurile, oricât de acurate, valide sau de exacte ar fi, pot fi uneori oferite prea devreme sau pot fi pentru analizant prea penetrant-efractante sau prea intruzive. Pacientul borderline are nevoie de ceva mai arhaic decât vorbirea: de calmul unei prezențe, de o emoție împărtășită, de o respirație-în-acordaj, de o constanță a obiectului pe care nu a avut-o niciodată. Această poziționare îl apropie pe Harold Searles de Donald Winnicott, pentru care susținerea (holding) este forma primară de relaționare, esențială în cura analitică, dar și de Wilfred Bion, pentru care prezența analistului devine locul în care materialul psihic brut se transformă în reprezentare, idee, gând, iar experiența senzorial-emoțională se transformă în gândire reflectantă.

Unul dintre cele mai tulburătoare pasaje ale volumului este acela în care H. Searles descrie felul în care pacientul borderline trăiește agresiunea verbală ca pe o agresiune fizică, de multe ori direct în corp. În această lume, cuvintele nu au încă reprezentări clar definite, iar afectele nu au încă margini, delimitări, diferențieri. Este o realitate flue, uneori aproape lichidă, care înghite sinele, îl contopește, îl fragmentează, îl poate dizolva sau lichefia, așa cum regăsim în fantasmele arhaice ale analizandului. Pentru Searles însă, această lume este un teritoriu al suferinței, dar și al potențialului. Acolo, în această realitate nediferențiată, analistul trebuie să devină reperul, continentul care nu se scufundă. O realitate suficient de stabilă pentru a putea fi interiorizată.
Așa cum, Pentru Winnicott, aceasta este lumea copilașului înainte ca mama să-i ofere oglindirile, sau, pentru Bion, este stadiul în care elementele beta se revarsă fără a putea fi alfabetizate, transformate.

De asemenea, pentru Harold Searles transferul borderline nu este o simplă variațiune mai dificilă a unui transfer nevrotic. Pacientul îl percepe, resimte și trăiește pe analist ca pe o figură parentală timpurie, „impregnată de atmosfera emoțională” a copilăriei. Transferul borderline este primitiv, în sensul că precede simbolizarea, este ambivalent-simbiotic, în care iubirea și ura, invidia și furia primare sunt nediferențiate, și este narcisic-identitar, deoarece pacientul caută în analist o continuitate a propriului sine. Un exemplu remarcabil este analiza referinței la Margaret Mahler (p.19), unde fragmentarea timpurie a Eului provoacă în adult dificultăți de separare, regresii și dependențe extreme. Searles nu preia ad literam teoria dezvoltării, ci o integrează într-o viziune clinică: pacientul borderline nu a încheiat faza separării-individuării, iar analiza îl reexpune la această etapă în condiții facilitatoare ale reluării procesului de autonomie. Cu alte cuvinte, transferul borderline este o reluare a relațiilor timpurii, însă într-un mediu care permite elaborarea eșecurilor timpurii și reintegrarea Eului și construcția Sinelui.

Puțini autori au avut curajul să vorbească despre contratransfer cu aceeași sinceritate ca Harold Searles, în anii `50-`60. Pentru el, contratransferul nu mai este un fenomen secundar, un obstacol în calea elaborării și a procesului analitic, ci devine un instrument analitic esențial, este chiar ”organul de percepție” al analistului. Acolo unde pacientul nu poate vorbi, analistul simte, acolo unde sau atunci când pacientul nu poate simboliza, analistul preia, conține și transformă. Contratransferul, departe de a fi un simplu derivat al rezistenței analistului, este reverberația interioară, în analist, a lumii pacientului, este singurul mod prin care analistul poate percepe și înțelege agoniile primitive, de negândit, stările de fragmentare sau confuzie identitară prin care trece analizandul.

În relația de tip borderline, contratransferul devine adesea intens, amplu, tulburător, copleșitor, afectând limitele analistului. Searles subliniază că analistul e necesar să poată tolera propriul dezechilibru fără să-l evacueze asupra pacientului și fără să se retragă într-o tăcere defensivă. Deoarece, adaugă el, de aici începe adevărata întâlnire, din acel punct de atingere dintre două realități, în care analistul este uneori perturbat, lezat, în impas, alteori confuz, dar niciodată absent emoțional, mental, fizic pentru pacientul său.

Harold Searles este pentru noi, și astăzi, ca psihanaliști, psihoterapeuți, un remarcabil clinician, un analist al realității umane. Scriitura lui aduce cu sine ceva din rezonanța unei lumi psihice arhaice, în care cuvintele sunt doar semne, uneori chiar doar senzații sau chiar doar respirații. Teritoriul Borderline este pentru el mai mult decât o categorie psihopatologie cuprinsă în nozografii psihiatrice și psihanalitice, este mai presus de orice o condiție a ființei umane: precaritatea identității, fragilitatea granițelor, nevoia vitală de un altul. Cartea sa devine, astfel, o mărturie a relației ca spațiu analitic de elaborare  și  de transformare. În granițele ei, două realități se întâlnesc, se percep, se, resimt, se susțin, se transformă. Din această atingere emerge, poate pentru prima dată, o lume în care analizandul poate locui cu Sine și cu Celălalt/Ceilalți.

Aceasta este moștenirea lui Searles: o psihanaliză a relaționării, a prezenței, a curajului și a delicateții sufletești — o psihanaliză a umanului în forma sa cea mai vulnerabilă, dar și cea mai puternică.

DANIELA LUCA

Daniela Luca este doctor în psihopatologie și psihanaliză (Universitatea Paris VII), psihanalistă, poetă și eseistă. Din 1998 este redactor de carte, editor, consultant științific, traducător. A publicat numeroase articole în reviste de literare și reviste de specialitate (psihanaliză, psihologie). Este autoare a volumelor de psihanaliză Cuvinte în negativ (Editura Tracus Arte, 2016), Estetica Inconștientului (Editura Herald, 2021), Rușinea – vocea, experiența și vindecarea rușinii în procesul terapeutic (co-autor, Editura Herald, 2022), TATĂL. Psihanaliza paternității astăzi (Editura Litera, 2024); printre cele mai recente volume de versuri, amintim Intermezzo (Editura Paralela 45, 2017) și Vatra Luminoasă (Casa de Editură Max Blecher, 2019).