Femininul și imaginile sale („Femininul și imaginile sale. Studii de caz și interpretări psihanalitice ale femininului în dinamica psihicului uman”, Houari Maïdi, Editura Herald, 2025) este o lucrare fundamentală în psihanaliza contemporană pentru că redefinește, reconfigurează și restituie femini­nului complexitatea care i-a fost adesea negată. Femininul nu înseamnă doar fragilitate, enigmă, ”sexul frumos”, ”sexul slab”, ci este un spațiu psihic, emoțional, narcisic, interior și relațional de confruntare cu limitele ființei.

Volumul lui Houari Maïdi — psiholog clinician, profesor de psihopatologie la Universitatea din Franche-Comté și psihanalist — este adus în spațiul psihanalitic și psihoterapeutic românesc la aproape un deceniu după apariția ediției franceze, Le féminin et ses images. Approche clinique et psychopathologique (Armand Colin, 2015). Traducerea în română de la Editura Herald (realizată de Elena Ionescu și Gabriel Balaci) păstrează subtitlul extrem de relevant, „studii de caz și interpretări psihanalitice ale femininului în dinamica psihicului uman”, ce indică deja tripla direcție trasată de autor: clinic – discursul este ancorat în viniete clinice, cazuri, istorii de viață; psihopatologic – femininul este urmărit în figuri ale suferinței: depresie, melancolie, masochism, structuri paranoide și ipohondriace; imaginar și cultural — „femininul” nu este redus la biologie sau gen, ci este înțeles ca ansamblu de reprezentări, imagini și fantasme, împărtășite atât de femei, cât și de bărbați. Discursul din acest volum se remarcă prin asumarea concepției freudiene inițiale, conform căreia feminitatea este un „continent negru”, o enigmă pentru om, dar și pentru psihanaliză și cultură. Maïdi își construiește analiza pornind de la această limită: nu pretinde că va „decodifica definitiv femininul”, ci că îl va urmări în imagini, respectiv în reprezentări interne, fantasmatice inconștiente, simbolice sau chiar delirante, pe care psihicul le produce ca moduri de a se confrunta cu dependența, pasivitatea, rana narcisică, golul/vidul interior și destinul moștenit generațional.

Houari Maïdi reușește să definească femini­nul ca teritoriu ce nu aparține exclusiv femeilor și nici nu se manifestă doar în și prin sexualitate. Femini­nul este o dimensiune a psihicului care devine resursă vitală atunci când este acceptată și stare infernală atunci când este (de)negată. Prin ancorarea în experiența sa clinică, prin echilibrul între gândirea psihanaliștilor Sigmund Freud, Donald Winnicott, Jacques Lacan, Joyce McDougall (pentru a-i aminti aici doar pe aceștia) și prin delimitarea între feminitate și femini­n, volumul lui Houari Maïdi devine indispensabil pentru psihologi, psihoterapeuți, psihosomaticieni, psihanaliști. Este o carte care nu își propune să deslușească enigmaticul ”tărâm întunecat” al femeii, cum spunea Freud, ci să clarifice nuanțe și diferențe între principul feminin, dimensiuni ale feminității și ce înseamnă a fi femeie. Una dintre ideile-cheie ale cărții este distincția dintre feminin și feminitate: Feminitatea, înțeleasă ca ansamblu de trăsături atribuite cultural femeilor (grație, blândețe, receptivitate etc.), ține de stereotipuri sociale. Femininul, pentru Maïdi, este un registru psihic prezent la ambele sexe, o organizare a dorinței, a pasivității, a vulnerabilității, dar și a concepției și a creativității, care traversează identitatea de gen, fără a se confunda cu ea. Cartea sa nu este un eseu ”manifest” despre condiția femeii, ci un volum de psihanaliză teoretică și clinică, scris însă într-un limbaj relativ accesibil pentru un cititor cultivat, interesat de dinamica inconștientului.

Femininul și imaginile sale reprezintă una dintre cele mai articulate încercări contemporane de a reinterpreta psihopatologia femini­nului din interiorul practicii clinice, fără a o reduce la biologism, fără a o absorbi în militantism social și fără a o abstractiza în formule teoretice lipsite de contact cu suferința reală. Cartea nu ne propune o teorie complet nouă, ci o cartografiere a femini­nului în limbajul clinic al psihanalizei: vinovăție, castrare, melancolie, masochism, paranoia, ipohondrie. Structura cărții reflectă tocmai acest traseu: de la definirea diferențelor conceptuale, trecând prin castrare și vinovăție, către poziția de victimă și melancolie, până la forme ale corporalității suferinde (ipohondrie) și culminând cu paranoia și masochismul, Maïdi demonstrează că femininul nu este o categorie identitară, ci o experiență psihică în continuă elaborare și transformare.

Psihanalistul Houari Maïdi pornește de la o intuiție formulată și într-un interviu al său: „avem cu toții ceva feminin în noi” — respectiv, cu toți trecem în dezvoltarea noastră prin pasivitate, dependență, expunere la alteritate, care poate fi resimțită fie ca sursă de viață, fie ca sursă de neîncredere și spaimă. Astfel, cartea nu este „despre femei” în sens psihologic, sociologic, ci despre felul în care inconștientul imaginează femininul, cum îl erotizează, cum îl degradează, cum îl idolatrizează sau îl persecută, cum îl admiră sau îl repudiază, atât în psihicul femeilor, cât și în cel al bărbaților. Maïdi își asumă în mod explicit poziția de „copil fidel și infidel” al lui Freud. El pornește de la concepția freudiană despre primatul falic, despre „anatomia ca destin” și despre locul falusului în constituirea psihică a diferenței de gen, ca apoi să „bemolizeze”, să nuanțeze această viziune. Conceptul de stadiu falic  descris și teoretizat de Freud, este comun ambelor sexe, precum și tensiunea dintre activ/masculin și pasiv/feminin, și modul în care această dihotomie lasă puțin loc complexității experiențelor reale. Maïdi valorifică în continuarea explorărilor sale psihanalitice și concepția winnicottiană de feminin pur, un registru primar, anterior sexualității în sens strict pulsional, care ține de experiența de „a fi” feminin, maternă) mai mult decât de „a face” (masculin, paternă). „Femeia” și „bărbatul” sunt repere secundare; dincolo de ele, există o zonă de dependență originară, de contopire cu obiectul matern, prezentă în toți copiii, indiferent de sex.  Autorul reia în discuție și critica lacaniană a „femeii” ca „nu există”, ca ființă, fără un semnificant complet în ordine simbolică, și o pune în balanță cu experiența clinică a femeilor concrete, ”în carne și oase”. El nu se lasă complet fascinat de radicalitatea lacaniană, ci o confruntă cu cazurile și cu „femeile reale”, arătând cum teoriile riscă uneori să reifice un „feminin” abstract, rupt de suferințele efective..

Într-un pasaj teoretic semnificativ, Maïdi aduce în discuție vocea extraordinară a psihanalistei Joyce McDougall care deosebește cu finețe simbolul de obiectul parțial și arată cum imaginarul fantasmatic al copilului nu se reduce la posesia unui organ genital. Într-un alt capitol, Houari Maïdi abordează în continuare femini­nul și castrarea — între limită, moștenire și narcisism relația cu limita. Autorul reinterpretează castrarea nu ca pierdere genitală, ci ca o recunoaștere a imposibilității omnipotenței. Acceptarea castrării — a dependenței de celălalt — devine primul prag al femini­nului interior. .Interesant este modul în care autorul descrie narcisismul feminin: nu ca vanitate superficială, ci ca fragilitate a imaginii de sine construită pe rușine și comparație cu celelalte/ceilalți. Acolo unde dependența e trăită ca umilire, femini­nul devine teren de defensă, nu de creativitate. Conceptele „femini­nului ca moștenire” sau „femini­nului transmis prin rușine” sunt originale: femini­nul poate fi preluat prin identificare traumatică, nu ca resursă, ci ca datorie morală, mandat, un „a fi femeie” ca resemnare, sacrificiu sau blestem generațional.

Realizând o traversă de la vinovăția de a fi feminin la a fi feminin din vinovăție, un fel de antropologie a culpabilității, Houari Maïdi prezintă trei cazuri clinice care ilustrează modul în care femini­nul poate deveni identitate culpabilizantă: „merit ce mi s-a întâmplat”, „m-am născut o greșeală”, „nu pot decât să eșuez”. Trecerea de la „mă simt vinovată pentru ce sunt” la „sunt cine sunt, pentru că sunt vinovată” este stigmatul femini­nului marcat de traumă narcisică. În astfel de cazuri, vinovăția devine liant narcisic și masochist mortifer cu obiectul: ”dacă tot am fost rănită, măcar păstrez sensul rănirii”. Contribuția teoretică a lui Maïdi este aceea de a nu interpreta vinovăția exclusiv moral, ci ontologic — vinovăția apare ca preț pentru existență, nu pentru fapte reprobabile, păcate,  transgresări. Într-o altă secvență, femini­nul este analizat în relația cu victimizarea, femini­nul și poziția de victimă — între sacrificiu, lege și masochism. Autorul respinge clișeul care opune inocența victimei și culpabilitate agresorului, nu din perspectiva juridică, ci din perspectiva inconștientă, deoarece victima poate fi uneori un martir subjugat complet și poate întreține inconștient legătura cu agresorul din frică de prăbușire, de anihilare, de vid, și nu din iubire. În subcapitolul „Masochismul feminin la Baudelaire” dezvăluie continuitatea culturală a suferinței idealizate. Imaginea „femeii care rabdă” este un produs al imaginarului occidental, interiorizat transgenerațional. Acest capitol este esențial pentru practica clinică, deoarece psihanalistul nu tratează victima ca un obiect exclusiv fragil ce trebuie excesiv protejat, ci ca pe subiect ce este necesar să se desprindă din și să elaboreze scenariul fantasmatic inconștient al sacrificiului.

Poți fi inocent când iubești un vinovat? — se/ne întreabă autorul mai departe, deschizând altă arie a clinicii iubirii masochiste tratează iubirea masochistă nu ca deviere, ci ca negociere cu trauma originară. Conceptul lacanian de hainamoration descrie legătura dintre victime și agresori, dintre dorință și repulsie. Iubirea pentru persecutor apare ca soluție: „dacă mă învinovățesc, păstrez controlul; dacă te iert, păstrez legătura; dacă te urăsc, te gândesc.“ Această analiză extinde psihanaliza într-o direcție antropologică: dragostea este modul prin care repetăm, și nu depășim, istoria. Destinul femini­nului se află între predestinare, neșansă și moștenire narcisică, devine un narativ defensiv: ”dacă totul a fost decis, atunci nimic nu e responsabilitatea mea”. Tema destinului apare astfel ca justificare inconștientă a suferinței. Eșecul repetitiv nu este întâmplare, victimizarea nu este numai efect, renunțarea nu este doar lipsă de voință. Femini­nul se interiorizează aici ca fatalitate.

Printre feluritele chipuri ale femininului este conturat în acest volum și Femini­nul melancolic, în corelația cu doliul fără sfârșit (melancolia) și sacrificiul matern. Melancolia este prezentată ca experiență extrem de dureroasă, în care pierderea obiectului nu poate fi elaborată, ci rămâne o legătură mortificată. Aceasta este poate cea mai poetică, mtaforizantă secțiune a cărții. „Pasiunea maternă” este văzută ca dragoste extremă, dar și ca formă de anulare a sinelui: mama care se sacrifică total devine, fără să știe, persecutor, pentru că îi transmite copilului mesajul: „Exiști pentru că eu nu mai exist.” Femini­nul melancolic devine, astfel, moarte în viață: nici renunțare, nici continuitate, ci conservare a durerii ca identitate.

O altă imagine conturată psihanalitic de Houari Maïdi este Femini­nul ipohondriac — corpul ca limbaj al traumei. Ipohondria este înțeleasă ca traducere somatică a femini­nului repudiat. Corpul devine strigătul durerii nerostite. Pacienta „Nu mai suport să fiu eu” sintetizează drama ipohondriei: nu se teme de boală, ci de identitatea bolnavă, transmisă, impusă, interiorizată. În mod similar, este descris un alt portret, Femini­nul paranoic, caracterizat prin control, dedublare și agresiune proiectat, paranoia reprezentând magnitudinea defenselor anti-femini­ne. A fi vulnerabilă devine insuportabil, așa că tot sistemul psihic se reorganizează pentru a transforma frica în acuzație, pasivitatea în atac, vulnerabilitatea în control, posesiune, înstăpânire. Femininul paranoic nu poate tolera să depindă de nimeni, de aceea trebuie să-i suspecteze pe toți. Maïdi surprinde aici legătura dintre femini­nul rănit și ura primară proiectată: „nu te ucid, dar te urmăresc; dacă mă părăsești, te distrug; dacă mă atingi, te denunț.” Capitolele despre femininul ipohondriac și femininul paranoic sunt printre cele mai pregnante. În ipohondrie, corpul devine scena pe care se joacă dramele invizibile ale subiectului: dureri, simptome somatice, îngrijorări medicale fără bază clară. Maïdi arată cum, în multe cazuri, există un feminin interior imposibil de formulat în cuvinte, care se traduce în limbajul bolii. În paranoia, „femininul nebun” este prins între fascinație și repulsie, lumea fiind văzută clivat, fie ca minunată, extraordinară, fie ca plină de priviri persecutorii, de comploturi, de mesaje ascunse. Femeia paranoică poate deveni ea însăși persecutorie, din teama de a nu mai fi niciodată vulnerabilă. Aceste două capitole pot fi foarte utile clinicienilor care lucrează cu paciente pentru care corpul, suferința, boala, pasionalul, sexualul, gelozia, infidelitatea devin teme dominante. Houari Maïdi nu reduce aceste simptome la „isterie feminină”, ci le descrie ca mecanisme de apărare împotriva unei leziuni prea dureroase a femininului, el nu moralizează, dar nici nu romanțează suferința, ci încearcă să arate ce beneficiu are psihicul prin simptom, suferință, masochism (menținerea iluziei că obiectul este exclusiv bun, păstrarea unui sentiment de coerență), pentru a putea deschide, terapeutic, alte căi de elaborare, transformare. Capitolul final reunește astfel firele din cele anterioare: femini­nul masochist — între destin, moarte și supraviețuire, masochismul ca strategie, ca legătură, ca semn al vieții, dar și ca formă de moarte psihică. Pentru Maïdi, masochismul nu este anomalie, este o extremă a logicii femini­nului integrat malign: dorința de a nu pierde relația cu obiectul iubirii chiar cu prețul renunțării la sine. Cele două forme — masochism de viață și masochism de moarte (Benno Rosenberg) — devin cruciale clinic. Unul permite sublimare, altul condamnă subiectul la repetiție și prăbușire.

O dimensiune valoroasă a cărții este modul în care Maïdi prezintă experiența sa de lucru analitic cu viniete clinice. Stilul său clinic este concretețea ședințelor, dar discret, păstrând limitele etice, deoarece detaliile biografice ale pacientelor sunt suficiente pentru a produce o imagine vie, însă protejează totodată anonimatul și demnitatea persoanei. Maïdi descrie cu finețe tonalități afective, precum rușinea densă, vinovăția difuză, tristețea fără obiect, furia întoarsă împotriva propriului corp. Un alt merit este reluarea cazurilor psihanalitice „clasice”, autorul reinterpretând unele figuri din istoria psihanalizei (cum este tânăra homosexuală Sidonie Czillag) prin prisma temelor sale predilecte: seducția traumatică, masochismul, referențialitatea la femininul intern. Pentru un cititor practician (psiholog, psihoterapeut, psihiatru), aceste viniete sunt extrem de utile, pentru că nu idealizează procesul terapeutic: eșecurile, blocajele, rezistențele apar la fel de clar ca insight-ul. Femininul nu se eliberează și elaborează printr-un insight spectaculos, ci printr-un travaliu lent, de desprindere de imaginile dominatoare, tiranice. Autorul insistă asupra felului în care seducția traumatică (manifestă sau latentă) structurează modul în care subiectul își va locui corpul și femini­nul. Maïdi arată cum experiențe de intruziune, de privire invazivă, de sexualizare prea timpurie pot lăsa urme sub forma unei ambivalențe radicale: plăcere și dezgust, dorință și groază față de propria corporalitate. În acest context, multe simptome – fobii sexuale, tulburări alimentare, ipohondrie – apar ca moduri indirecte de a conține un feminin perceput ca primejdios.

În completare, Maïdi explorează relația dintre narcisism și feminin pornind de la ideea că orice narcisism sănătos se sprijină pe acceptarea unei pasivități originare (a fost odată cineva care m-a susținut, m-a hrănit, m-a privit, m-a iubit). Dacă acest moment timpuriu este însă trăit ca umilire, dependența e renegată, iar femininul devine un „loc al rușinii”. În depresie, subiectul se simte golit de valoare, de sens, de însemnătate, este incapabil să mai fie obiect demn de iubire. În melancolie, vinovăția și autoreproșul devin forme de auto-sacrificiu: „mai bine că sunt eu rea, decât să fie rău obiectul”. Femininul melancolic îmbrățișează, astfel, atât rolul de victimă, cât și pe cel de călău interior.

Putem conclude că intenția lui Houari Maïdi în acest volum nu este de a ne conferi o teorie psihanalitică pure et dure, ci o lectură clinică, trăită în experiența sa de lucru, a modului în care femininul apare în suferință, în transfer, în culpabilitate, în corp, în delir, în iubire, în suferință și în moarte psihică. Volumul este impresionant de coerent și acurat, traversând gradual spectrul femininului de la enigmă la castrare, la vinovăție, victimizare, melancolie, spre ipohondrie, paranoia și masochism, până în final unde totul converge parcă într-o unică idee: Femininul este locul unde psihicul negociază limitele – dependența, pasivitatea, rănirea, ruptura, pierderea, dorința și moartea. Este o lucrare esențială pentru psihanaliza contemporană a femini­nului, o arheologie clinică a suferinței și a transformării ei prin experiența curei psihanalitice.

Cartea poate fi achiziționată de pe siteul editurii Herald.

DANIELA LUCA

Daniela Luca este doctor în psihopatologie și psihanaliză (Universitatea Paris VII), psihanalistă, poetă și eseistă. Din 1998 este redactor de carte, editor, consultant științific, traducător. A publicat numeroase articole în reviste de literare și reviste de specialitate (psihanaliză, psihologie). Este autoare a volumelor de psihanaliză Cuvinte în negativ (Editura Tracus Arte, 2016), Estetica Inconștientului (Editura Herald, 2021), Rușinea – vocea, experiența și vindecarea rușinii în procesul terapeutic (co-autor, Editura Herald, 2022), TATĂL. Psihanaliza paternității astăzi (Editura Litera, 2024); printre cele mai recente volume de versuri, amintim: „Arthur și Maya” (Casa de Editură Max Blecher, 2025) „Intermezzo” (Editura Paralela 45, 2017) și „Vatra Luminoasă” (Casa de Editură Max Blecher, 2019).