Habitat (Editura Art, colecția Pocket, 2025) pare a fi despre un adevăr spus cu o voce calmă, un atlas interior al lucidității, o documentare poetică a fragilității dobândită în urma unei dureri învățate. Am citit patru dintre volumele apărute în colecția Pocket, coordonată de Mihόk Tamás și, până acum, acesta este cel mai aproape de inima mea.
Încă din Urme de vegetație, vocea poetului se plasează într-un registru al observației reci, dar profund umane.
Orașul se liniștește ca un copil
care a plâns ore în șir până a primit
ce își dorea. (pag.9)
E o imagine de o tandrețe dureroasă în versurile astea în care vulnerabilitatea devine echivalentul adevărului. Discursul devine cu fiecare poezie mai limpede, mai esențializat, mai aproape de o poetică a diagnosticării decât a confesiunii.
Omul din Habitat este o ființă prinsă între instinct și rațiune, între nevoia de a se ascunde și dorința de a fi înțeles.
Mă voi întoarce în același habitat
pentru că, vezi, sunt un animal speriat
ce-și caută adăpost în capcanele bine ascunse.
(Habitat, pag. 20)
Poetul explorează condiția umană cu exactitatea unui naturalist care înregistrează reacțiile unui organism în pragul epuizării. Limbajul este limpede, uneori tehnic, alteori tandru.
Creierul e un pumn de paiete -
își urmărește obsesiile
cu o perseverență dezarmantă.
(Ultradomestic I, pag. 27)
Al. Stoicovici scrie poezie cu instrumentele științei: precizie, observație, control. Dar în spatele acestei lucidități se ascunde o fragilitate constantă, o melancolie care nu se exprimă direct, ci prin ritmul lent al frazelor și prin acumularea de detalii senzoriale.
Partea intitulată Ultradomestic este preferata mea și poate cea mai puternică secțiune a cărții.
Docile sunt roiurile de albine deasupra stupului,
câmpia consumată de metastaze e și ea docilă -
pare că va rămâne verde pentru totdeauna [...]
E multă iubire în tot ce-i domestic, dar și multă boală.
(Ultradomestic III, pag. 29)
În aceste versuri, universul domestic capătă o dimensiune etică, devine un spațiu în care intimitatea e contaminată de istorie, în care iubirea coexistă cu degradarea.
Poezia lui Aleksandar Stoicovici nu are nevoie de artificii stilistice, de jocuri sonore sau de spectaculosul metaforic. Totul se construiește prin echilibru, prin ritm, prin tensiunea dintre biologie și morală. Poezia își păstrează rigoarea chiar și atunci când se aventurează în zone de vulnerabilitate extremă.
În Un mic asediu, el notează:
Singurătatea vine în valuri, mutilând țărmurile.
E un mic asediu, un punct în timp,
o oglindă spartă ce reflectă mai mult decât ar trebui. (pag.13)
Este, poate, una dintre cele mai expresive definiții ale stării poetice din acest volum: o permanentă negociere între luciditate și rănire.
În partea a III-a a volumului, denumită Crevase, discursul devine mai amplu, mai narativ, aproape vizionar.
Luna iese din nori, țestoasa iese din carapace,
omul își iese din piele o dată în viață
pentru că e naiv și nu știe ce-l așteaptă.
(Spărgând curenții cu pumnii, pag. 44)
Corpul, natura, orașul se transformă în organisme ce suferă simultan.
Un poem precum Dezechilibre hormonale e definitoriu pentru sensibilitatea poetului contemporan: o meditație ironică și dureroasă asupra dezordinii lumii, traversată de imagini aproape cinematografice.
Portocalele au căzut din copaci și au fost năpădite imediat de furnici. […] Privite de sus, par niște planete care au părăsit Calea Lactee și acum fermentează în iarbă. (pag. 49)
Dintr-un detaliu banal, Stoicovici extrage o întreagă cosmologie a vulnerabilului. Dumnezeu însuși apare în poem, nu ca prezență salvatoare, ci ca un vânător din Bruegel, obosit și confuz, rătăcit printre oameni.
Finalul volumului, Vederea periferică, aduce un soi de pace ambiguă:
Un corp îngreunat de reflexe e un corp de la care nu știi ce să aștepți. (pag. 53)
Pare un epilog tăcut al cărții, o constatare că luciditatea nu salvează și nici nu oferă claritate.
Habitat este un volum coerent, riguros, în care limbajul minimalist ascunde o complexitate de stare rar întâlnită. Prin controlul tonului, densitatea imaginii și simțul ritmului interior, Al. Stoicovici confirmă încă o voce matură și distinctă în poezia românească actuală.
Lavinia Băra este din Sibiu. A absolvit Colegiul Național Pedagogic „Andrei Șaguna” și Facultatea de Drept „Simion Bărnuțiu” în același oraș-mamă. De profesie este educatoare. Iubește să citească de când se știe și scrie poezie. Nu a debutat încă în volum. I-au apărut poezii pe platformele Noise Poetry, Haimanale literare, O mie de semne și în revistele Golan, Planeta Babel, criticarad.ro, Meridianul, Rapsodia, Noduri și semne. În 2025 a publicat poeme în trei antologii: „O tandrețe strict teoretică” (coord. Marian Mihai, Editura Cartex), „Pădurea imaginară” (coord. Ovidiu Baron, Editura Astra) și „ANTOLOGEEK II – o privire poetică asupra subculturilor muzicale de ieri și de azi” (coord. Andrei Zbîrnea, Editura pentru Artă și Literatură). O puteți găsi și în spatele mini-cronicilor de pe pagina de Facebook Cămăruța Bookisită. Spune că fără doza de lectură & scris și-ar pierde echilibrul: le consideră un refugiu în lumea haotică în care trăim și o punte de legătură cu umanul.
