L-am „cunoscut” pe Ozzy Osbourne într-o seară de vară a anului 1993, la țară, la Zăvoi, într-o casă veche care a prins viață din niște boxe Panasonic. Era prima dată când ascultam Black Sabbath. Purtam blugi elastici și un tricou cu Metallica, cu cel puțin 2-3 mărimi peste și bocanci Clujeana. Era un best of pe o casetă piratată, cel mai probabil, Vivo. „Changes”, „Black Sabbath”, „Paranoid” și „NIB” parcă le aud și acum invadându-mi mintea, ca un fierăstrău mecanic care-mi spinteca gândurile și emoțiile și spărgându-se apoi de zidul de piatră de lângă uliță.

Pentru mine, Ozzy Osbourne, rămâne cea mai bună voce metal care s-a auzit vreodată.

Își spunea „Prințul Întunericului”, dar își încheia concertele cu „God bless you all!” O viață la extreme, o voce pe mijloc!