Cătălin Stanciu: Pentru cine nu vă cunoaște, cine este Daniela Luca și care este mărturia sa despre sine?
Daniela Luca: În primul rând, mulțumesc pentru invitația dvs de a parcurge, introspect-introiectiv, câteva căi pe care le străbat zilnic, de ani buni, deja. Daniela Luca este un om în perpetuă căutare de sens al vieții, al lumii, al ființei, o căutare de sine însăși în labirintul existenței largi, în timp. Este o ființă simplă, iubește marea, orizontul larg deschis, muntele, călătoria, deopotrivă scriitura, arta în toate manifestările ei, psihanaliza, cunoașterea vie. Îi place să contemple lumea, dar să și acționeze întru a crea mici spații sau mici fragmente de realitate împărtășită, urme ale trecerii prin lume. Îndeajuns de introvertită, temperând cu un grad de extroversie, se joacă între imaginar și real, joacă în sensul profund al cuvântului, așa, ca la Tagore sau ca la Donald Winnicott. Îi plac nuanțele, cromatica afectivă, picturală și peisagistică, îi plac sunetele și infinitudinea lor. Și îi plac oamenii drepți, onești, creativi, bravi. Lucrează și creează cu bucurie. Dăruiește. Se întreabă, caută, explorează.
Sunteți psihanalistă, poetă și eseistă. Cum se împacă aceste roluri/statusuri? Cum își fac auzită vocea, mesajul?
Dacă ar fi fost doar roluri sau statusuri sociale, nu s-ar fi împăcat probabil. ”Nu știu alții cum sunt”, dar pentru mine și psihanaliza, și literatura, sunt părți integrante ale ființei mele, sferele constitutive – scrisul-cititul (și primele cărți) le-am descoperit la aproape 5 ani, iar psihanaliza (”Eseuri de psihanaliză” – Sigmund Freud), pe la 13-14 ani. Ele sunt fundația mea sufletească, psihică, mintală. Sunt împreună în mine cum sunt ochii, plămânii, atriile și ventriculele, îmi permit această comparație tocmai pentru a evidenția cât de organice au devenit. Sigur că, trăind în social, au inevitabil, într-o anume măsură, și această funcție de rol, statut. Dar, cu-adevărat, nu am putut face niciodată ceva care să aibă doar, sau predominant un, rol/statut strict social, profesional. Deși am avut în primii mei ani de lucru, la 19-22 de ani și astfel de situații, le-am încercat, m-am simțit atât de încorsetată și constrânsă în ele, încât am realizat că nu pot face decât ceea ce am visat de mică: să devin scriitoraș și doctor de suflete, cum spuneam pe atunci (da, asta îmi doream de la 4-5 ani, e o poveste lungă, nu e timp-spațiu să o relatez aici).
Cum își face loc realitatea psihologică într-o lume ficțională, așa cum este cea pe care o construiește literatura?
În literatură, în artă în general, realitatea psihologică/psihică este împletită cu cea ficțională, se întrepătrund, se sprijină una pe cealaltă, grație imaginarului, sublimatorului, inovatorului, capacității creative din cel care creează. Dacă ar fi să clarific, nu aș putea să o fac mai bine decât o spunea psihanalista Joyce McDougall, cu care sunt deplin în acordaj: ”Confruntat cu durerea fizică, cu sfâșierile interioare, cu traumatismele universale și personale pe care i le-a adus viața, omul este capabil să creeze o nevroză, o psihoză, un scut caracterial, o perversiune sexuală, vise, opere de artă — și maladii psihosomatice.” Și continuă cu ideea că, artist al propriei sale ființe, omul este mai puțin capabil (fiindcă este dureros, înspăimântător, perturbator, înnebunitor șamd) să modifice forma creațiilor sale psihice, o structură ce are rolul nu doar să-i mențină în echilibru economia pulsională, ci și propriul sentimentul de a fi, de identitate.
Care sunt temele care v-au marcat scrisul, preocupările care se repetă? Care sunt întrebările la care, prin literatură și/sau psihologie, încercați să aflați un răspuns?
Temele au variat de-a lungul timpului. Și mă voi referi la ambele tipuri de scriitură: literară și psihanalitică, fiindcă sunt autor și de eseuri de psihanaliză, nu doar de poeme și eseuri literare. În sfera poetică, literară, cred că am traversat de la tema existenței, viață-moarte, iubire-durere-transcendere, lume interioară-exterioară, orașul, aeroportul, marea, și alte locuri – ca personaje, interacțiuni-intersecții-interferențe umane, etică-estetică, libertate șamd. În sfera scriiturilor psihanalitice, m-au preocupat timpul-spațiul psihic versus real/fizic, procesul creator – procesul psihanalitic, cadrul psihanalitic, deslușirea, înțelegerea și abordarea terapeutică a diferitelor suferințe, patologii, la diferite vârste ale omului (psihanaliza copilului, adolescentului, adultului; psihanaliza maternității și a paternității), puntea de legătură dintre psihanaliză și cultură, psihanaliză și medicină, psihanaliză și social, deopotrivă psihanaliza minții și a afectelor, psihosomatica… Sunt mult mai multe, dificil să le amintesc pe toate, le-am precizat spontan pe cele care sunt cele mai frecvente.
Care sunt trăsăturile unui bun psihanalist/psihoterapeut?
Cred că sunt câteva esențiale: capacitatea empatică și compasivă, comprehensiunea lumii psihice, mintale, a suferințelor cu diferite grade de severitate; respectul față de om, față de maladia sa, față de unicitatea arhitecturii sale psihice și istoria sa de viață, familială, apartenențe de gen, etnice, culturale, religioase; înțelegerea transmiterilor genetice, pshihogenetice, generaționale; curiozitatea vie, non-intruzivă față de celălalt, diferit de tine însuți; autenticitatea și căutarea de adevăr (adevăr psihic, subiectiv), common sens, bunul simț, simțul comun; capacitatea de a susține, conține, perlabora, transforma ce ține de pacient totodată cu ce se petrece în tine însuți ca om și terapeut/analist; capacitatea de a păstra o fermitate suplă sau o suplețe fermă a cadrului analitic/terapeutic, etic, în care să se desfășoare relația psihanalitică/terapeutică, în specificitatea sa, diferită de relațiile de rudenie, prietenie, colegialitate, sociale; capacitatea de introspecție, explorare, deschidere interioară, dincolo de vizibil și manifest; capacitatea creatoare. Și altele.
Dar ale unui bun scriitor? Putem vorbi prin termeni de comparație, ori prin judecăți de valoare când ne referim la literatură?
Nu încerc comparativ, fiindcă anumite trăsături umane sunt necesare în ambele, voi schița doar ce consider eu – subiectivitatea fiindu-mi permisă – că ar defini un bun scriitor: o bună cunoaștere a matricei lingvistice, a semanticii, a jocului cu sensuri și stiluri, sensuri, semnificații, perspective, registre ale realităților interioare-exterioare, o bună capacitate de transformare, sublimare, transpoziție din senzorial, perceptiv, intuitiv, într-o matrice a discursului elaborat; cunoaștere umană profundă, amplă, tocmai pentru a putea portretiza felurite personaje poetice/lirice sau romanești/dramaturgice; capacitatea de a vedea în detaliu și în perspectivă; un bun tezaur cultural și curiozitatea de-a afla, de a cunoaște, de a se documenta tot mai mult și mai precis, capacitatea de a ficționa, a-și imagina, a fantaza, de a se lăsa în timpuri, locuri, persoane, experiențe, destine multiple, de a le contura în felurite forme, pe felurite voci; bucuria de a transmite, de a se lăsa lumii prin produsul creat, de a se desprinde de ceea ce a creat, de a păstra continuitatea creației indiferent de destinul operei. Crezul în creație, ca și în viață, în enigmaticele lor aspecte, mereu revelatoare de sine și de ceilalți, de lumi. Și așa mai departe, vorba lui Gellu Naum.
Ce măsuri de igienă mintală zilnică ne-ați recomanda?
A fi cât mai în contact și în dialog cu tine însuți, cu ceea ce te definește, cu ceea ce ești cu adevărat în intimitatea ființei tale, a încerca să vezi și părțile neplăcute, indezirabile, repugnante, a te transforma pe măsură ce te maturizezi – e un exercițiu zilnic, continuu, dacă îți pasă de tine cu adevărat și de dragii tăi, și de ceea ce ești și ceea ce faci. A-ți respecta vitalitatea și a o hrăni cu tot ce poate fi sanogen: hrană bună pentru corp și suflet și minte. A alege oameni buni, cu care experiența de viață să fie cât mai sanogenă. Lectura, creația, plimbarea, călătoria, muzica, filmul, teatrul, dansul, sportul – tot ceea ce poate aduce bun echilibru în dezechilibrele mici sau mari interioare și relaționale.
Există tendința de a disocia, poate nu este cel mai potrivit cuvânt, dacă ținem cont de încărcătura sa psihopatologică, opera de creator, dar un scriitor poate spune cu adevărat că: „Madame Bovary c’est moi!” ?
Există forme de clivaj funcțional, disociere funcțională, normale, care ne ajută să conviețuim, să lucrăm, să scriem, să ducem mai multe activități, funcții, roluri (iată!) deodată. Și literatura, scriitura, grație imaginarului, fantasmaticului, ficționalului – ce bine! – ne permite să ne jucăm de-a personajele pe care le creăm – personaje umane și non-umane, deopotrivă, putem fi bărbatul, femeia, bătrânul, bebelușul, pisica, șarpele, orașul, casa, dar și angoasa, întunericul, soarele, peisajul etc.
Suntem diferiți după ce a trecut peste noi o Pandemie?
Aceste timpuri Pandemice au zguduit realitatea existențială oamenilor de pretutindeni, deci și a pacienților și a psihanaliștilor/terapeuților, de aceea ne este pusă la încercare zi de zi – ședință de ședință – capacitatea negativă, cum spuneau poetul Keats și, ulterior, psihanalistul W.R.Bion – respectiv capacitatea de a tolera amenințarea vieții, angoasa, incertitudinea, necunoscutul, confuzia, durerea, violența… Mai mult decât atât, în mod paradoxal, în special în acest context, pe fondul comun al realității extreme, partajate, vedem cât de mult modelează de fapt lumea interioară specifică, unică, a fiecărui individ, modul în care își trăiește realitatea și viața. E-adevărat, puterea lumii interioare nu poate anihila Coronavirusul, sau situația politică, sau criza economică, sau moartea care ne așteaptă pe noi și pe cei dragi la capătul drumului, existența dezastrelor naturale și cele provocate de om. Dar stă în puterea lumii interioare să le înfrunte pe toate acestea într-o varietate de moduri care sunt probabil finite. Acest lucru este deosebit de vizibil tocmai în aceste zile, când matricea realității este relativ aceeași – Pandemică – și fiecare om, deci și fiecare pacient și fiecare analist, răspunde la aceasta diferit.
Pandemia a fost o expunere directă la un pericol. Acum trăim proximitatea unui pericol indirect, cel al războiului din Ucraina. Presupunem că un astfel de eveniment poate determina o anxietate, cel puțin socială. Cum să facem față?
Așa cum reflectam și mărturiseam recent pe tema războiului, la o conferință de psihanaliză, nu aș fi vrut să existe această experiență și în societatea contemporană, în lumea de astăzi, deși era inevitabil acest destin traumatic social, generațional. Nu aș fi vrut să traversăm și noi câmpurile de luptă interioare și exterioare ale războaielor lumii, nu aș fi vrut ca umanitatea, civilizația, psihanaliza, arta, cultura, să mai fie încă o dată zguduite de Pandemii și de Războaie. Nu aș fi vrut să revenim iar și iar la istoriile traumatice, la generații ale traumelor din cauza regimurilor totalitare sau a mișcărilor geopolitice sau a cruzimii individuale și sociale. Nu aș fi vrut, dar este, iată, ineluctabil: ne confruntăm cu aceeași compulsie la repetiție mortiferă, intrapsihic, colectiv, grupal, social. Și nu vom putea traversa aceste realități decât reflectând, gândind, elaborând, transformând experiențele și impactul lor asupra noastră și a celor ce ne urmează, atât cât suntem vii.
DANIELA LUCA
Daniela Luca este doctor în psihopatologie și psihanaliză (Universitatea Paris VII), psihanalistă, poetă și eseistă.
Din 1998 este redactor de carte, editor, consultant științific, traducător. A publicat numeroase articole în reviste de literare și reviste de specialitate (psihanaliză, psihologie). Este autoare a volumelor de eseuri de psihanaliză Cuvinte în negativ (Editura Tracus Arte, 2016) și Estetica Inconștientului (Editura Herald, 2021); este co-autoare a volumului Rușinea – vocea, experiența și vindecarea rușinii în procesul terapeutic (Editura Herald, 2022); printre cele mai recente volume de versuri, amintim Intermezzo (Editura Paralela 45, 2017) și Vatra Luminoasă (Casa de Editură Max Blecher, 2019).
