0 11 minute 1 an

Cea mai așteptată carte de poezie pentru mine a apărut de curînd la Casa de Editură Max Blecher: știam că o să-mi placă Resursa de Olga Ștefan, nu cred că am avut vreo urmă de îndoială din punctul acesta de vedere. Totuși, mi-am promis că o voi citi încet. M-am trădat și nu m-am mai putut opri odată ce am început-o. A fost simplu să-mi dau seama de ce: a fost atît de frumoasă!


Îmi amintesc cum, în urmă cu ceva timp, am ascultat-o pe Olga citind în online un poem superb: Mătasea broaștei (prezent, într-un final, în această carte. Îl caut obsesiv de cînd l-am ascultat prima oară)! Atunci m-am îndrăgostit de poezia Olgăi Ștefan pentru prima oară și această îndrăgostire a durat și s-a perpetuat periodic cu fiecare carte citită. Cînd cineva îmi cere o recomandare, numele Olgăi Ștefan este printre primele care-mi trec în cap — cu toată că listele nu sunt neapărat punctul meu forte. Am spus-o în multiple rînduri și probabil nu sunt singura care o face, dar există o autenticitate și o singularitate specifică poeziei Olgăi Ștefan și care nu pare să se găsească în restul poeziei contemporane române. Pe scurt, nu doar că scrie altfel, dar se manifestă într-un fel într-un univers propriu, extrem de bogat și versatil: fiecare poem creează o întreagă lume. Fiecare poezie are o viață proprie și ar putea exista independent, chiar și în cazul Resursei pe care o văd mai mult ca pe un proiect (prin comparație cu celelalte cărți pe care mi-e ușor să le delimitez și să privesc poeziile supraindependent). Sunt multe lucruri fascinante la poezia din Resursa, dar două dintre ele sunt:

  • 1) capacitatea sa închegată. De parcă ar crea un întreg roman, o poveste solidă, dar netransparentă, care tranșează și parcurge fenomene, sentimente, personaje, situații și locații. Nu avem în niciun fel de-a face cu o poezie narativă sau în vreun fel repetitivă. Cu toate astea, senzația e că ai parcurs o poveste. De aceea mi-e ușor să văd Resursa ca pe un proiect poetic ale cărui mize sînt fluctuante în funcție de privirea care pătrunde poeziile. Ale cărui mize sînt, în aceeași măsură, misterioase, poate personale, dar absolut irezistibil de sugerat sau gîndit ca cititor/oare.
  • 2) individualitatea și unicitatea fiecărui poem. Ceea ce cred că este adevărat pentru toate cărțile Olgăi, dar e paradoxal și neașteptat în Resursa atunci cînd privești cartea ca pe un proiect (indiferent de transparența mizelor). Cu toate acestea, nu pot scăpa de senzația că fiecare poezie are o viață a sa și că versatilitatea lirică definește într-un mod (care pentru mine este senzațional) forța poetică a Olgăi Ștefan.

Anastasia Gavrilovici și Teona Farmatu menționează pe coperta 4 două dintre lucrurile care m-au intrigat cel mai tare la cartea asta: forța discursivă care se mulează atît de formidabil prin ceea ce Anastasia Gavrilovici numește “flamboianța imaginarului” și sfărîmarea și recompunerea identitară prin denunțuri multiple, o biografie “dezabuzată și feroce”, așa cum o gîndește Teona Farmatu. Ambele vorbesc și despre minciuni, disonanța bine-rău și “autenticitatea morală”, lucruri foarte prezente în Resursa, cu toate că de multe ori acestea sunt reprezentate mai degrabă subtil.

Am citit și eu Resursa ca pe un proiect biografic în care se fac o sumedenie de denunțuri. Am întîlnit, în aceeași măsură, tematici pe care le recunosc și care au prins o anumită maturitate în acest volum. Îmi amintesc că am discutat cu Olga în podcastul nostru la Perfect Contemporan despre interesul său pentru anumite tematici (ca formele și dimensiunile lirice luate de bogăție versus sărăcie). Una dintre ele mi se pare că prinde o formă mult mai omogenă aici: discursul despre abandon și abuzuri și o alianță subtilă, dar necesară și fără drept de apel, față de victime. S-a întîmplat ceva ce mă fascinează complet: în timp ce citeam cartea Olgăi, m-am gîndit la un moment dat la Stela din Un tramvai numit dorință. În mintea mea erau mai multe imagini și scenarii și m-am gîndit, într-un anumit punct, că aș vrea să scriu despre asta. Doar un alt plus pentru poezia Olgăi Ștefan, cu toate că te face să te simți foarte departe de o asemenea iscusință, îți creează o anumită stare prielnică (și oarecum seducătoare) pentru scris. Cîteva pagini mai tîrziu, mă întîlnesc cu poemul Stela. Am avut un moment de amorțire (și plăcere) pentru că am crezut atunci că am cuprins ceva din indispensabilitatea acestei cărți și m-a redus la tăcere. În acest sens, simt că am avut o intuiție corectă atunci cînd am văzut această carte și ca pe o apologie a victimelor, ca pe o reconstruire a modului în care privim abuzurile.

Înfiorătoarea perspectivă statistică reduce individualitatea la un fir de nisip absolut dispensabil — dar aici avem de-a face cu denunțuri, așa cum denunță minciuna, denunță și duplicitatea și ușurința abuzurilor, și toxicitatea. Pe o parte, desigur, avem toate aceste ponturi biografice potențate de imagini concrete. Pe de altă parte, poate mai neașteptat, se întîmplă o făurire impresionantă a lumii, cu un imaginar care “rupe” și o forță discursivă așa-zis suficientă-sieși, care amenință să strîngă și desfacă orice își dorește, avînd această capacitate unică de a exista în afara pretențiilor lumii și realității, chiar și atunci cînd vorbește despre ele (o formă de independență lirică teribil de frumoasă)! Poezia remodelează și (re)cucerește într-un mod aproape vrăjitoresc. Fermecător la nivel de limbaj, cu o supraforță lirică senzațională, pe un teren aproape extravilan, dar care stîrnește o furtună aparent nestăvilită — controlată în întregime și abil de poetă.

Dacă nu ar fi expresii prea uzate, omniprezența și omnisciența cred că ar fi în două lucruri care ar caracteriza prezența autoarei în poezia din Resursa. Nimic nu îi poate fura tronul, nimic din afară nu poate deranja mecanismele, forțele și siguranțele interioare — în măsura în care vorbim despre poezia pe care o creează. Poate că aici se vede și o anumită maturitate poetică, o complexitate pe care nu știam că o aștept și o fascinație care se țese aproape singură. Toate nesiguranțele și fricile au fost re-traduse, re-epatate, re-desfășurate: aici nimic nu poate fi distrus, ci re-evaluat și re-cucerit. Femeile și bărbații, spațiile, personajele, metaforele, “rimele sofisticate” (expresie aparținînd Anastasiei Gavrilovici) se încheagă într-un fel de glob, o existență paralelă a cărei forță fascinează și terifiază, cucerește și strînge suficient cît să nu sugrume, ci să provoace dependență.

E plină de tematici diferite și versatile, ne seduce și ne pune în genunchi de multe ori, e sinceră, viscerală, complet fascinantă și sofisticată, o carte care ar putea exista chiar și în afara oricărui spațiu poetic — care s-ar putea multa oricînd și oriunde într-o formă cu sens, aproape primordial. Poezia Olgăi Ștefan nu e, în mod necesar sau intențional, filosofică: nu o să ne întrebăm despre natura binelui, de exemplu, ci mai degrabă o să facem o excursie mentală și imaginară (care ne va scutura bine) în idei ca autenticitatea morală, imponderabilitatea deciziilor puse față în față cu trecerea timpului, mularea și migrarea sinelui, crearea și ruperea independenței. Există o universalitate superbă în liricul Olgăi Ștefan: pare că vorbește, chiar și în acest cadru al proiectului biografic, despre toate lucrurile mari din lume. Ar putea fi vorba despre esențialitatea lumii în care trăim chiar și atunci cînd poemele vorbesc despre sine și cu o spațialitate concretă. E, în aceeași măsură, o carte seducătoare, pe alocuri chiar erotică — ceea ce mă face să mă gîndesc la cum, într-o vizită la un liceu, o elevă mi-a spus despre un poem din Civilizații că i se pare erotic. Nu mai știu care era cazul cu acea poezie, dar pot spune că în Resursa te poate îngenunchea lesne cu ușurința cu care seduce. Cred că în Resursa orice cititor (antrenat sau neinițiat în poezie) o să găsească o oază fermecată care promite (și livrează) mai mult decît vede ochiul la o primă privire.

”Resursa” a apărut la Casa de Editură Max Blecher în 2022 prin AFCN. A fost scrisă cu ajutorul Burselor și rezidențelor de creație literară Fundația Cărturești în parteneriat cu Asociația Maria și Pro Patrimonio. 132 pag.

RAMONA BOLDIZSAR

Poetă, mamă, podcaster, blogger, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești. Scrie despre cărți pentru că le iubește. A absolvit Filosofia și a debutat în 2021 cu volumul de poezie „Nimic nu e în neregulă cu mine” (Casa de Pariuri Literare). E gazda podcastului literar Perfect Contemporan.

O găsiți frecvent pe https://ramona.boldizsar.ro 

Facebook Comments Box

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Captcha loading...