Am citit și mi-au plăcut toate cărțile pe care le-a scris Anca, dar „Pământul Plath” (Colecția „Pocket” Editura Art, București 2025) este cea mai bună, o carte bine articulată tematic și stilistic, care curge cursiv, cu metafore si ruperi de ritm prin parantezele pe care le au unele poeme ca niște aforisme ori postulate conturate drept convingeri după trăiri empirice.
În plus, cartea aceasta, îmi oferă – ca psiholog – multe perspective de analiză. Primul poem „Femeile din familia mea” îmi deschide larg ușile pentru o perspectivă transgenerațională subtilă.
Femeile din familia mea
un lung lanț cu verigi cărând sacoșe grele, făcând
drumuri de furnică de acasă la piață și înapoi
(...)
femeile din familia mea, un lung șir de lacrimi
care se împletesc deasupra vinetelor decojite, tocate,
mărunțite
presărăm sare cu generozitate, de parcă nu am adânci
propriile răni
punem ulei și mestecăm cu grijă, ferm,
apoi ne dăm jos de pe cruce și ne vindecăm fiecare
despicătură
binecuvântându-ne
fără să ne întrebăm tații violenți, bărbații absenți, agresorii
oh, domnul meu, pentru ce m-ai părăsit?
(Femeile din familia mea, pag. 7-8)
În poemul acesta întâlnim o temă psihologică majoră: trauma și transgeneraționalul. Tot acest construct îmi amintește de mitul ori arhietipul femeii sălbatice prezentat de către Clarissa Pinkola Estés în „Femei care aleargă cu lupii” care are ca simbol grafic lupul și valori personale ca: instinctul, libertatea, autenticitatea, intuiția.
Acest poem invocă figurile feminine transgentaționale cunoscute (mama, bunica) care sunt nevoite să-și anihileze ori să-și manifeste, pe ascuns, valorile personale care le-au fost suprimate direct de către bărbații din viața lor dar care făceau parte dintr-un sistem patriarhal care a legitimat abuzul ori, și mai rău, l-a instituționalizat:
„poate pare deplasat ca ură gratuită
dar știu că-s vie dacă azi
fosta habotnică cu vocea gâtuită poate s-ofere:
o mare muie
bisericii Ortodoxe Române
și creștinismului în general
de fapt ca să fie pace-n lume
oricărui sistem patriarhal”
( Să ai grijă, pag. 34 ).
Autoare vine cu o notă de subsol pe care o redau integral: „ Violatorii din seminariile teologice și predicatorii în sutană ai supunerii cu orice preț a femeilor să se abțină de la a fi ofensați de aceste versuri ale unui biet gât fără cap, când sunt atâția oameni cu vieți distruse în numele adevărului „vostru”.
Toate acestea femei bătrâne pe umerii cărora stă femeia de azi, tânără și în putere, devin resursă în dezrobirea psihologică a femeii de azi și chiar dacă nu restaurează istoria femeilor de ieri oferă un gest reparatoriu prin ruperea verigii din lanțul transgenerațional.
În Pământul Plath avem un feminism îndreptățit să se manifeste nu doar pe suferințe personale ci pe o arhivă simbolică a durerii moștenite, a mecanismelor de supraviețuire construite de un lung lanț de femei.
Alte teme psihologice recurente care apar sunt: mecanismele de apărare manifestate prin sarcasm, ironie, minimalism emoțional, anhedonie, anxietate, depresie și ideație suicidară (să nu uităm că Sylvia Plath a renunțat la viață), relația cu corpul, conexiunea și vindecarea copilului interior, identitatea feminină sau autodeprecierea și internalizarea respingerii:
„dacă crezi că știi ce e eșecul, gândește-te
că nu am fost suficient de bună să mă calific
pentru diagnosticul de „depresie“, dar am primit
eticheta refolosită de „personalitate depresivă“,
reasigurarea că am pornit în viață pe minus,
nici măcar de la zero, că prezența mea aici și acum
e miracol, dar că întreaga responsabilitate
îmi revine în totalitate:
să dezlipesc eticheta, să înlocuiesc termenul,
să lupt cu diagnosticul de parcă l-aș avea,
să uit cât urăsc pe cei din jur pentru că fiecare
îmi amintește de mine
(Next, pag. 57)
Pământul Plath nu este doar o carte a eliberării ci este și despre iubire – sub diversele ei forme, dar prezentă discret, cu sfială ca un firesc al vieții.
„dovada supremă a iubirii mele absolute:
n-am scris nici măcar un rând despre tine
așa știi că te iubesc
și în fiecare noapte din ultimele nouă luni
am investit ore întregi
în a găsi metoda de autoanihilare
care să te deranjeze pe tine cel mai puțin
(last: Outro, Anca Zaharia)
(Next, pag. 58)
Poezia Ancăi Zaharia s-a remodelat, chiar dacă nu și-a modificatesențial tematica, schimbările nu vin de la sine ci sunt consecințele unor evenimente interioare transformatoare. „Pământul Plath” nu este o poezie confesivă clasică, are o arhitectură lirică așezată pe umerii unor mecanisme de supraviețuire efeciente care au dus la o maturizare emoțională a poetei și femeii Anca Zaharia. Sunt curios ce urmează în literatura Ancăi, dar știu că va fi bine, nu neapărat despre bine.
P.S. Cel mai puternic cuvânt pe care-l cunosc e fragilitate. (pag. 13)
CĂTĂLIN STANCIU – fondator, CVO
Psiholog/psihoterapeut și scriitor. Mărturisește despre sine că: „Vreau să înțeleg ceea ce mi se întâmplă, să fiu responsabil cu cei din jur și cu mine însumi. Alexandru Dragomir avea o afirmație, care poate părea dură: „Să nu mor bou” zicea, în sensul de a te înțelege sincer pe tine și pe ceilalți, de a nu fi ignorant cu propriul destin.” A scris pentru Tribuna, Observator Cultural, Revista de Literatură Libris (unde a fost și redactor), Hyperion, Ateneu, Mișcarea Literară, Tiuk, Golan și pentru alte numeroase publicații. A scris cinci cărți de poezie (cele mai recente: „Deliruri”, „Drag-o-Stea” și „Vorbim Rar”), prezent în mai multe antologii și este membru al Uniunii Scriitorilor din România (2018). A susținut peste 150 de seminarii, conferințe, workshopuri pe diverse teme din sfera psihologiei clinice.
