a robot holding a cup
1 21 de minute o lună

Cătălin Stanciu: Încep cu o întrebare pe care o adresez tuturor celor cu care vorbesc în formatul acesta. Spune-mi, te rog, cine este Alexandru Lamba și ce mărturie depune despre sine?

Alexandru Lamba: Este un inginer care, la un moment dat, a acceptat că are nevoie și de o componentă creativ-artistică în viața lui. Și, cum spre desen nu avea mai deloc înclinație, iar instrumentele muzicale sunt extrem de greu de convins să scoată sunete în armonie, dacă nu ai o îndemânare ieșită din comun, a ajuns să scrie. Datorită (de)formației sale tehnice, proza i s-a potrivit mult mai bine decât poezia. Și, mai cu seamă, proza SF, cu care a început. Dar asta și dintr-un instinct mai degrabă escapist, de care nu se rușinează.

A scrie proză este, în viziunea lui, un proces foarte „tehnic” și care necesită trecerea prin unele etape bine determinate, în mare, de planificare, construcție și revizuire, la fel ca în inginerie. Tocmai de-aceea i-a fost foarte ușor să se abordeze și construcția de scenarii de bandă desenată, un proces care te obligă să gândești în cadre, adică să faci un plan detaliat. (Voi reveni la lucrurile acestea, simt că mi se pregătește o întrebare sau două în această direcție.)

Îi place și poezia, mai ales când e susținută de acorduri metalice, însă nu se vede pe sine scriind poezie. Sau despre sine, la persoana a III-a.

C.S.: Mereu am zis despre mine că nu știu să citesc proză. Rămân prins în constructul literar, caut lirismul și pierd firul epic. Alexandru, cum să citim proză, la ce să fim atenți și, la urma urmei, cum facem diferența între o proză bună și una mai puțin bună? Aici, nu mă refer, cu prioritate, la „mi-a plăcut” sau „nu mi-a plăcut”, ci mai degrabă ce anume o clasifică drept o scriere valoroasă? Care sunt ingredientele care dau gust?

A.L.: Nu cred că putem pune problema, cinstit vorbind, în acești termeni. Nu există un mod „corect” de a citi proză, așa cum nu există nici un barem care să ne dea un calificativ universal-acceptabil pentru un text, că e bun sau nu prea. Faptul că ție îți place lirismul, iar mie construcția acțiunii, nu arată decât că proza, ca specie literară, are o adresabilitate foarte largă.

Știu că ai prefera să evităm simplistul „îmi place mie!”, dar, până la urmă, când vorbim despre literatura, aceasta fiind artă, drept pentru care supusă subiectivismului publicului, e foarte greu să scăpăm din paradigmele gustului personal. Eu, unul, deși consider că stilul scriiturii are un rol fundamental în receptarea unei proze, nu mă las furat de el, ci doar îl savurez așteptând să văd unde mă duce sinergia. Și cum anume mă poartă ea spre acea revelație pe care o caut. Dacă nu o găsesc sau, mai rău, dacă drumul e neinteresant, percepția mea va fi că am citit cartea degeaba, indiferent cât de frumoasă va fi fost scriitura.

Nu cred că o poveste poate fi memorabilă doar datorită lirismului, în absența unui fir epic bine închegat. Sau a unui final puternic. Sau a unuia sau mai multor personaje solid conturate, dar despre ele vorbim mai pe larg imediat. Nu ne amintim lirism, ne amintim întâmplări. Întâmplări înfruntate de eroi. De-aia ne plac poveștile, asta ținem minte din proză. Dacă vrem să ținem minte lirism, le spunem în versuri cu măsură, ritm și rimă și atunci le putem memora în exact acea formă în care le-am citit. Altfel, ce va rămâne va fi doar firul epic.

Bineînțeles, e valabilă și reciproca. Dacă scriitura lasă de dorit, acest lucru poate împiedica cititorul să se bucure de o desfășurare de evenimente foarte ofertantă. Cititorul poate chiar abandona un roman de la primele pagini dacă exprimările i se par bolovănoase.

Ca să concluzionez, aș spune că firul epic, incluzând aici și finalul, este răspunsul la întrebarea „ce?”, iar scriitura, care trebuie să aducă și o doză de lirism, e răspunsul la întrebarea „cum?”. Dacă la final înțelegi ce și cum, înseamnă că ai citit o proză bună.

C.S.: Cât este improvizație și cât este panificare într-o proză? Am auzit numeroși prozatori care spun că lasă personajelor o oarecare autonomie, că acestea își creează propriul destin independent de voința scriitorului. Au personajele „liber arbitru”?

A.L.: Pentru mine, planificarea este prima etapă în procesul de creație literară. Nu cred că o pot sări și nici nu încerc să o fac. Nu văd ce avantaj aș putea avea. De fapt, nu văd cum aș putea să încep așa ceva. OK, foaia e goală, hai să scriu: „Era o dimineață cețoasă, iar Georgeta se trezise cu o mahmureală cumplită după seara trecută.” Bun, dar eu habar n-am cine e Georgeta, ce vrea, de ce și-a dat fatala cu o seară înainte și, mai ales, de ce ar avea un cititor să afle lucruri despre ea și despre strădaniile ei.

Știu că sunt prozatori care spun că-și lasă personajele să decidă pentru ele însele, că acestea le scapă lor din mâini și prind viață proprie, ba chiar că nu au vreun plan în minte când încep să scrie. Personal, cred personajele care-i scapă autorului de sub control și-și cer dreptul la autodeterminare sunt rodul unei slabe planificări. Sau a prea multor adăugiri ulterioare, venite din idei spontane, care le-au făcut incompatibile cu misiunea lor, cum era ea prevăzută în plan. De-asta ele „capătă viață proprie”, pentru că autorul își permite să le pună în cârcă tot felul de acțiuni, pe negândite.

Nu spun că e necesar să-ți urmezi planul inițial în cele mai mici detalii, până în pânzele albe. De multe ori, în timpul etapei de scriere, atenția sporită și imersiunea profundă în lumea pe care o transpui în fraze poate scânteia idei chiar benefice. Nu trebuie să le respingi doar pentru că ele nu fac parte din plan, dar introducerea lor cere o nouă etapă de analiză și o replanificare. Trebuie să estimezi care e impactul noii situații, dacă pe făgașul emergent acțiunea mai poate ajunge în punctele esențiale pe care ți le dorești, iar dacă nu, care e efectul acestei perturbații. Mai poți ajunge la deznodământul pe care-l voiai? Mai poți stârni sentimentele pe care mizai, dacă personajele nu mai ajung în situațiile respective? Mai poți transmite ceea ce doreai? Iar dacă nu, atunci ce transmiți? Mai este ideea pe care o cioplești suficient de puternică încât să susțină o carte de întinderea la care te gândeai?

Referindu-se la război, atât Churchill cât și Eisenhower au spus că planul în sine nu e foarte important, dar planificarea e esențială. Într-o oarecare măsură, același lucru aș spune eu și despre proză.

Desigur, există și prozatori pentru care un fel de dicteu automat poate funcționa. Există un soi de scriere pasivă, cum am auzit că s-ar numi, autorul asumându-și doar un rol de cronicar al unor evenimente independente de voința lui(!). Și ea chiar produce proză de cea mai bună calitate. Însă cred că aceste cazuri sunt rarisime, scriitorii respectivi fiind înzestrați cu geniu literar. Pentru noi, ceilalți, muritorii de rând, fără super-puteri, planificarea, ajustarea, replanificarea și celelalte rămân instrumente pe care ne putem baza oricând.

C.S.: În artele vizuale AI-ul are o anumită „contribuție” care a generat multiple dezbateri. Care crezi că este sau care crezi că va fi rolul inteligenței artificiale în literatură? Se va ajunge ca unii scriitori să „trișeze” folosind AI ca instrument pentru creația literară? Am mai putea vorbi, în cazul acesta, de autenticitate?

A.L.: S-a ajuns deja la acest fenomen, există scriitori care se folosesc de AI, dar trebuie să înțelegem care sunt limitările. AI-ul nu generează literatură, el cel mult produce text. Pentru că e foarte bun în a genera paragrafe, dacă îi dai linii directoare foarte clare pe care să le urmeze. Însă nu va veni cu o idee care să te dea pe spate, sau cu un „construct literar”, cum îți place ție, absolut original. Așa cum fac autorii cu adevărat buni. AI-ul nu știe (încă) să construiască personaje, să gândească o acțiune în care să dozeze suspansul, să-i aleagă un moment culminant în care să îți ridice tensiunea sanguină sau să producă o întorsătură spectaculoasă de final.

Poate doar – și o face foarte bine – să scrie pentru tine bucăți utilizabile de text, dacă ai un plan detaliat și dacă ai răbdare să-i ceri pe rând, scenă cu scenă, ce să povestească, furnizându-i indicii și modificându-ți de zeci de ori cerințele, până când ești mulțumit de rezultat. Merită efortul? Cred că nu… Eu, care sunt un prozator dependent de plan, nu mă tem prea mult de AI. Cred că prozatorii onirici, care mizează pe muză ca să le poarte mâna pe foaie, au încă și mai puține motive să fie îngrijorați.

În artele grafice, AI-ul e folosit în exact același mod. Adică artistul îi spune ce vrea să conțină imaginea, iar el îi compune imaginea. Face asta scotocind în bazele lui de date imense după acele cuvinte cheie. Apoi vine cu o propunere, făcând un colaj în care înglobează cât mai multe dintre  elementele care i-au fost cerute. Iar artistul evaluează rezultatul, își ajustează cerințele și mai face o încercare, și tot așa, până când e mulțumit. Pentru coperți de carte, să zicem, produsul AI-ului e mulțumitor. O imagine statică poate fi destul de expresivă și când e generată după cuvinte-cheie. Literatura însă e mai complexă, ea implică drum, transformare, etc. Nu-i poți cere unui chat bot „Scrie-mi un bildungsroman!” și să te aștepți la David Copperfield.

C.S.: Cum este să treci de la o literatură speculativă, cum este literatura since-fiction spre un ficțional mai degrabă umanist, mai natural uman sau în cheie realistă cum este „Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte” Ce este în spatele acestei schimbări?

A.L.: De fapt, nu se poate vorbi despre o trecere. „Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte” e formată din mai multe proze scurte, scrise de-a lungul mai multor ani, timp în care am scris și SF. Și mai scriu SF și acum, când am în diferite etape de lucru alte două romane, unul realist, altul… mai degrabă „fusion”, să-l numim.

Am spus cu multe alte ocazii și o repet, literatură SF nu se diferențiază decât la nivel de butaforie de literatura mainstream. SF-ul nu este despre mașinării și tehnologie, ci despre om și societate. Atât doar că, spre deosebire de literatura înaltă, care-l studiază pe om în mediul care-i este propriu, confruntat cu problemele sale reale, SF-ul tinde să-și imagineze probleme și să-l pună pe om față în față cu ele. Însă și imaginația aceasta are reguli, problemele ipotetice nu sunt scoase din pălărie, ci se trag din ce putem întrezări deocamdată, analizând tendințele din diferite ramuri științifice. Tot omul e cel luat în colimator, tot societatea umană e cea care îl înglobează pe individ, atât doar că această societate e influențată fie de o tehnologie încă inexistentă, fie de un ipotetic contact cu o formă de viață inteligentă, fie de alți factori imaginari.

Aceasta fiind perspectiva mea, a trece de la SF la mainstream și invers nu înseamnă decât o schimbare de decor, nicidecum de abordare.

C.S.: Ai avut un turneu fain de promovare și de lansare a romanului amintit mai sus. Cum ai simțit că a fost percepută cartea ta? 

A.L.: „Turneu” poate că e un cuvânt cam pretențios pentru a descrie cele câteva lansări pe care le-am organizat prin țară, împreună cu niște oameni binevoitori – Teodora Matei, Cristina Bogdan, Ileana Marin, Anca Zaharia, Mircea Pricăjan, Laurențiu-Ciprian Tudor, Sever Gulea, Daniel Timariu, Cristi Vicol, Adi Secară, Andrei Velea, Ciprian Handru, Mihai Bălăceanu, Cristi Nedelcu, – cărora le mulțumesc mult pe această cale!

Fără falsă modestie, impresia mea este că receptarea cărții a fost una pozitivă. Publicul meu sunt convins că știe să judece un personaj drept ceea ce este, fără a încerca să-i aplice șablonul modelului social, pentru a-i găsi neajunsuri. Un antierou are farmecul lui, cred eu, și se pare că la fel au judecat foarte mulți dintre cititorii cărții.

Voi ști exact cum a fost recepționată această carte când o voi publica pe următoarea. Dacă oamenii care au citit „Șapte virtuți…” vor fi interesați să mai citească ceva scris de mine, atunci scopul a fost atins.

C.S.: Mai în glumă, mai în serios, care sunt cele șapte virtuți deșarte ale lui Alexandru Lamba?

A.L.: Veleități am multe, mai ales în domeniul literar. De fapt, cred că orice om are înclinații artistice, doar că cei mai mulți, tocmai pentru că nu sunt veleitari, nu le arată la lume. Dintre cei care aleg să se expună, unii pornesc de la premisa că nu au nimic de îmbunătățit, că opera lor este perfectă așa cum a fost expusă și trebuie recepționată ca atare, iar dacă cineva o critică, acea persoană este fie lipsită de capacitățile necesare înțelegerii, fie răuvoitoare.

Pe mine, personal, mă bucură critica adresată cărților mele. Îmi arată că cineva a citit cu atenție, și-a pus probleme, apoi și-a sacrificat încă și mai mult din timp pentru a pune în ordine câteva idei. Este mare lucru. Nu cred că există critică din care să nu ai, ca autor, ceva de învățat. Chiar și atunci când nu ești de acord cu nimic din ce ți se reproșează, tot poți reflecta asupra motivelor care l-au făcut pe acel cititor să perceapă textul tău în respectivul mod. Și să te întrebi ce poți schimba la scrisul tău, pentru a adăuga claritate. Sau poate alegi să nu schimbi nimic, asumându-ți să mai primești critici de acel gen. Oricum ar fi, e obligatoriu să citești cu atenție toate opiniile critice pe care le primești și să le analizezi. Cei care le-au expus au depus dublu efort pentru ele, citind textul, apoi sintetizându-și impresiile.

Deci, iată, principala mea virtute deșartă e că ador să citesc opinii despre ceea ce scriu. Fie ele pozitive sau negative. Și asta face cât șapte.

C.S.: Continuând, într-o oarecare măsură, întrebarea de mai sus, în proză „Madame Bovary c’est moi”?

A.L.: Adică Horia? Nu, îmi place să cred că nu sunt un Horia. Am încercat doar să analizez circumstanțele în care cineva poate deveni. Circumstanțe comune care produc efecte ne comune.

Stai să-mi apară următoarea carte, cu eroul ei, apoi reluăm discuția.

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov.

Este absolvent al facultății de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor, în prezent activând în domeniul IT.
În registru SF, a publicat două romane, „Sub steaua infraroșie” (ed. Tritonic, 2016) și „Arhitecții speranței” (ed. Tritonic, 2017), un volum de proză scurtă, „Singurătatea singularității” (ed. Herg Benet, 2018), și volumul „Cărări pe gheață”, primul al seriei Young-Adult „Stele și gheață” (ed. Herg Benet, 2019). A scris scenariile pentru albumele de bandă desenată „Focurile lumii noi” (ed. Geek Network, 2018) și „Povești din lumi și timpuri” (ed Pavcon, 2022), ilustrate de Alexandra Gold. În 2022, a publicat romanul realist „Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte”, la editura Litera, în colecția „Biblioteca de proză contemporană”.
A publicat proză scurtă în diverse reviste, printre care: „Revista de cultură Familia”, „Ficțiunea OPT Motive” „Știință și tehnică”, „Almanahul Anticipația” (ed. Nemira), „Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice CPSF” (ed. Nemira), „Revista Galileo” (ed. Millennium). Este membru fondator al clubului ANTARES Science-Fiction & Fantasy din Brașov. Între 2015 și 2019 a fost redactor-șef al revistei online Gazeta SF, iar între 2019 și 2023 a fost editor al revistei online Galaxia 42, ambele fiind publicații dedicate literaturii SF și Fantasy. Pentru „Sub steaua infraroșie” a primit premiul pentru cel mai bun debut la festivalul Sci+Fi Fest 2017, organizat de revista Știință și tehnică, premiul pentru cel mai bun debut la Antares Fest 2017. Pentru „Arhitecții speranței” a primit premiul pentru cel mai bun roman SF al anului 2017 la Antares Fest 2018. „Singurătatea singularității” a primit premiul „Vladimir Colin” pentru cel mai bun volum de proză scurtă SF în anul 2021, „Cărări pe gheață” și „Focurile lumii noi”.
În 2016, Alexandru Lamba a primit premiul de încurajare „Chrysalis”, al European Science Fiction Society, ESFS. În 2023, revista „Ficțiunea OPT Motive” i-a acordat premiul „Cel mai bun final de operă” pentru romanul „Șapte virtuți deșarte si o păcătoasă moarte”, povestirea „Pe muchie de lamă de ras” fiind de asemenea menționată ca una dintre cele mai bune zece povestiri publicate de revistă în anul 2022. În prezent colaborează cu publicațiile „Ficțiunea OPT Motive” și „Revista Familia” pentru care scrie în mod regulat cronici de carte românească.

Facebook Comments Box

Un comentariu la „Alexandru Lamba: „AI-ul nu generează literatură, el cel mult produce text.”

  1. Constructiei interesante, in lipsa unor personaje puternice. In mod similar, o scriere ingrijita gramatical si perfect compusa, dar lipsita de unicitate si puterea de a captiva, nu poate fi o proza buna. As adauga aici si tema, care are rolul de a da savoare scrierii. Insa, da, recunosc, gustul personal ramane un aspect esential in aprecierea unei proze. In final, cred ca ingredientul secret al oricarei scrieri valoroase este capacitatea ei de a ramane intiparita in mintea cititorului si de a-i influenta intr-un fel viata, fie si in mod subliminal.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Captcha loading...