Revin asupra unui articol scris în 2015 (De ce nu susțin căsătoria religioasă a homosexualilor dar sunt de acord cu căsătoria civilă) deoarece mi-am revizuit, într-o bună măsură, poziția și voi argumenta. Acum, după aproape 9 ani de la acel text, consider că, pe lângă căsătoria civilă, ar trebui, luat serios de către biserică în dezbatere subiectul căsătoria religioasă sau reîntoarcerea acesteia la creștinismul primar cu renunțarea la toate privilegiile laice de care beneficiază acum. Mai întâi, voi reda, integral textul din 2015:
Căsătoria civilă poate fi acceptă ca fiind în firescul socialului în care trăim. De la libertatea sexuală a anilor 60-70 avem parte de o nesfârșită ipocrizie psihosocială, mediatică și o atitudine politically correct. De aceea, riscul așa numitei discriminări pozitive este cât se poate de real.
Homosexualitatea există de la civilizațiile antice și până astăzi – nu este cazul să avem atitudine de pudoare sau de revoltă. Dar cred că organizațiile religioase tradiționale, protestantismul născut într-un ev mediu, mai mult sau mai puțin întunecat, bazate pe creștinismul primar, au același drept ca și persoanele cu orientare sexuală spre același sex, să-și conserve și să-și apere principiile și crezurile. Civilizația iudeo-creștină este cea care a născut democrația liberală și trebuie tratată după aceleași reguli și principii.
Noile biserici neo(neo)extra și iar neoprotestante, new age și ultra new, sincretismul religios, de toate felurile și tipurile etc vor accepta căsătoriile dintre homosexuali și le vor oficia. Este dreptul lor să-și organizeze orice fel de asociație religioasă sau culturală, însă cum să ceri bisericilor tradiționale să oficieze cununii religioase? Statului laic îi poți cere asta pentru că ți-o datorează și este nefiresc să nu ți-o acorde, nu doar pe principiul drepturilor omului și atitudinii politically correct. De aceea decizia, S.U.A. îmi pare în acord cu cele două motive, la fel cum toate statele U.E. o vor legifera. Dar pretenția și așa numitul drept de a cere bisericilor protestante și tradiționale să oficieze ceremonii religioase pentru persoanele gay este forțată și lipsită de onestitate, profund incorectă. Nu poți cere bisericii să accepte altceva decât căsătoria dintre o femeie și un bărbat. Este ca și cum aș cere homosexualilor să renunțe la libertatea lor sexuală, să fie platonici în iubirea lor și abstineți. Vor fi de acord? Li se va părea rezonabilă cererea mea? Poți avea atitudini pro sau contra dar trebuie să fie argumentate nu doar logic ci și etic și de bun simț.
Cred că ambele părți trebuie șă-și respecte libertățile date de propria conștiință și conștiență.
Sunt printre cei care au libertatea de a exprima ceea ce cred, gândesc, simt și de a depăși rigiditățile și stereotipiile. Asta o datorez în principal muzicii metal, rock și creștinismului primar (ca să vorbesc cronologic asupra lucrurilor care m-au influențat în adolescență). Asocieri nefirești? Contează prea puțin. La acestea s-au adăugat literatura și psihologia.
Ca terapeut/psiholog nu am și nu voi avea nici cea mai mică reținere în a lucra cu persoane lesbi, gay sau transexuali. Dimpotrivă – am întâlnit rezistențe mult mai mici la ei decât la persoanele heterosexuale, dorința de a se înțelege și de autoacceptare nedisimulată. Persoane agreabile și sensibile.
Fiind persoane minoritare, au avut tendința de a se considera apriori discriminați. Poate tocmai râvna lor se va transforma în intoleranță fața de oricine crede, gândește diferit. Este și acest lucru demn de analizat – cel care se crede intolerat devine la rândul său teribil de intolerant față ce cei care au alte opinii, valori si principii. Cel mai puternic argument al lor devenind credința că sunt discriminați. Nu aș putea spune că cei care și-au acceptat și asumat în tot și toate homosexualitatea mai sunt interesate de acțiuni ce le interpretează ca fiind intolerante sau tolerante.
Este o opinie pe care mi-o asum. Puteți trage în pianist!
Îmi păstrez opinia legată de căsătoria civilă, dar aduc revizuiri în ceea ce privește căsătoria religioasă, plecând de la principiul pe care-l aduceam mai sus: „cred că organizațiile religioase tradiționale, protestantismul născut într-un ev mediu, mai mult sau mai puțin întunecat, bazate pe creștinismul primar, au același drept ca și persoanele cu orientare sexuală spre același sex, să-și conserve și să-și apere principiile și crezurile.”
Sunt nevoit să mă întorc la ceea ce consideram, acum aproape 9 ani, argumentul cel mai puternic: faptul că adeziunea la o biserică se face prin consimțământ liber, iar biserica este o organizație non-guvernamentală care are deplina libertatea de aș alege și accepta adepții în conformitate cu propriile credințe și valori. Dacă în privința statului este cel puțin corect, să nu spun de bun simț, să legifereze căsătoria civilă dintre persoanele de același sex, biserica, pe argumentul de mai sus, nu ar fi obligată să facă asta. M-am înșelat căzând pradă propriului sofism și sedus de libertatea de conștiință a bisericii în egală măsură cu cea a persoanelor homosexuale.
Mai putem vorbi de o biserică neafiliată laic când salariile preoților, ale pastorilor cultelor recunoscute în România și personalului clerical sunt plătite de către stat? Fiind plătiți de către stat, devin bugetari, dar slujesc doar celor care au aceeași mărturie de credință ca a lor? Cum ne mai raportăm la autonomia bisericii când Patriarhul are același salariu ca președintele Senatului sau Camerei Deputaților iar statul contribuie substanțial la ridicarea unor noi lăcașurilor de cult de care beneficiază doar o categorie aparte din populație, dar din venitul nediscriminatoriu al întregii populații contribuabile din România. Nu vorbim despre finanțarea pentru restaurarea lăcașelor de cult patrimoniu, ci despre construcțiile noi. Ce determină bisericile să accepte ajutorul statului, făcând compromisuri serioase, dar rămân implacabile în crez? Mai vorbim de onestitate în cazul lor? Unde este limita și care sunt criteriile compromisului clerical și de unde începe homofobia? De ce acceptă compromisul financiar, dar rămân statornici conservatorismului sexual? Avem unități de măsură pentru păcate? Oricum am încerca să privim, nu este în avantajul moral ori de bun simț al bisericilor. Pare urmărirea unui interes: facem compromisuri pentru a înălța ziduri dedicate sacrului, într-un spațiu profan, prin metode laice, dar rămânem conservatoare unui anumit duh. Este o disociere aici sau doar urmărirea unui interes și conservarea cu orice preț a identității culturale și dogmatice? Atât timp cât argumentul moral-dogmatic este singurul care stă în picioare, oare comportamentul imoral și laic al bisericii o mai îndreptățește să-și păstreze poziția? Particular, autocefalia BOR lasă loc de evaziuni fiscale și abuzuri multiple. În condițiile astea, solicitarea homosexualilor pentru căsătoria religioasă mai pare atât de nefirească?
Evident, rămâne în discuție afilierea pe credință, dar argumentul de conștiință și conștiență nu mai este valabil atât timp cât bisericile tradiționale și protestante acceptă venituri consistente din partea unui stat laic, în care drepturile homosexualilor sunt în aceeași măsură egale și necesită a fi respectate ca ale heterosexualilor creștini sau nu pentru că secretariatul cultelor are în grijă nu doar denominațiunile creștine. Argumentele moral-dogmatice, deci particulare par să fie mai puternice decât cele de etică socială și, îndrăznesc să spun, religioasă. Nu închid subiectul, mai las loc de revizuiri, în timp.
Cel puțin, acum, pentru mine biserica rămâne o formă conservatoare a vieții sociale, din nefericire, nu condusă de iubire, ci de frică.
CĂTĂLIN STANCIU – fondator, CVO
Psiholog/psihoterapeut și scriitor. Mărturisește despre sine că: „Vreau să înțeleg ceea ce mi se întâmplă, să fiu responsabil cu cei din jur și cu mine însumi. Alexandru Dragomir avea o afirmație, care poate părea dură: „Să nu mor bou” zicea, în sensul de a te înțelege sincer pe tine și pe ceilalți, de a nu fi ignorant cu propriul destin.” A scris pentru Tribuna, Observator Cultural, Revista de Literatură Libris (unde a fost și redactor), Hyperion, Ateneu, Mișcarea Literară, Tiuk, Golan și pentru alte numeroase publicații. A scris cinci cărți de poezie (cele mai recente: „Deliruri”, „Drag-o-Stea” și „Vorbim Rar”), prezent în mai multe antologii și este membru al Uniunii Scriitorilor din România (2018). A susținut peste 150 de seminarii, conferințe, workshopuri pe diverse teme din sfera psihologiei clinice.
