0 15 minute 10 luni

Cătălin Stanciu: Încep cu o întrebare pe care o adresez tuturor celor cu care vorbesc în formatul acesta. Spuneți-mi, vă rog, cine este Dan-Liviu Boeriu și ce mărturie depune despre sine?

Dan-Liviu Boeriu: Îmi place să cred despre mine că sunt un om de o banalitate perfectă. M-am trezit rătăcit în lumea literară dintr-un moft care s-a transformat pe urmă într-un fel de a doua profesie. Am început cu un blog de cărți, cum era la modă acum vreo 15 ani, după care – spre imensa mea surpriză – au început să curgă ofertele și invitațiile: de a scrie prefețe sau texte pentru coperta a patra, de a modera evenimente, de a vorbi la lansări, de a colabora la diverse reviste (Poesis International, România literară, Accente, Zona literară, Familia etc.). Mirarea mea că am fost luat în serios de nume importante ale lumii noastre literare era cu atât mai mare cu cât, repet, eu nici măcar nu sunt filolog; am o cu totul altă profesie, iar literatura a fost mereu doar o foarte mare pasiune. Nici mai mult, dar nici mai puțin de atât.

Sunteți un cunoscut critic literar sau cronicar cum vă place să spuneți. Ce înseamnă pentru dumneavoastră un scriitor bun, cum îl recunoașteți, care-i sunt trăsăturile?

Dacă m-aș lua în serios în calitatea aceasta, de critic sau cronicar literar, aș spune că în evaluările mele critice mă ghidez după un principiu (rușinos) al egoismului. Cu alte cuvinte, autorul bun e acela care-mi place mie. Nu am de cele mai multe ori răbdare cu autorii care par că-și contemplă, olimpian, opera. Am ajuns la concluzia că cea mai importantă funcție a ficțiunii e să nu plictisească. Și că trăsătura cea mai pregnantă a literaturii adevărate este firescul. Asta nu înseamnă că abandonez o carte după primele pagini; mă „lupt” cu ea o perioadă. Dar dacă impresia de artificial, de peltea, de bătaie de câmpi subzistă și după acest mic efort de acomodare, o abandonez. Încât e greu să vă răspund care sunt trăsăturile unui scriitor bun. Probabil că important e să fie stăpân pe ceea ce știe și pe ceea ce vrea să transmită. Și s-o facă într-un fel care să-l captiveze pe cititor, nu să-l intimideze. Să-mi dea senzația că vorbește liber, ca un prieten dornic de împărtășire, nu că se chinuie să-mi demonstreze că e scriitor.

Într-o lume concretă, a realului care este rolul ficțiunii?

Rolul ficțiunii e tocmai să potențeze realul. Ficțiunea nu face altceva decât să adauge alte realități realității deja existente. Nu degeaba se spune că trăiești atâtea vieți câte cărți citești. Literatura adevărată nu te smulge din realitate, ci te învață – și uneori chiar te obligă – să te întâlnești cu ea. Ideea asta romanțioasă că literatura și ficțiunea sunt chestiuni „înalte”, intangibile, care te ajută să „evadezi” și te plasează automat într-o postură naiv-meditativă și serafică e și contraproductivă, și de prost-gust.

O curiozitate. Există prietenii veritabile între scriitori? Poate că este o temă perimată, dar încă sunt interesat de opinia celor care împart raftul bibliotecilor și al librăriilor.

Nu numai că există, dar pot da naștere unor colaborări care schimbă fața literaturii. Gândiți-vă doar la Aer cu diamante, volumul colectiv (scris la opt mâini!) de Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ion Stratan și Traian Coșovei. O carte care se citește cu aceeași uimire și cu aceeași plăcere ca acum 40 de ani și care a constituit punctul de plecare pentru optzecismul poetic românesc. Ea n-a avut alt ferment decât prietenia celor patru poeți, pofta lor de viață, johnlennon-ismul lor cu semnul ideologic schimbat, iubirea pentru beatnici și pentru literatură.

Pe de altă parte, există în lumea literară – evident – și pasiuni de sens contrar: ură, invidie, resentiment ș.a. Și chiar prostie, nu mă feresc s-o spun. Dar sentimentele astea nu au nimic de-a face cu calitatea scriiturii celor care le exersează. Există, de exemplu, un poet român contemporan excepțional care, din punctul de vedere al caracterului, e absolut sinistru, ajungând să-și înjure chiar binefăcătorii, dintr-o invidie nejustificată și, din această cauză, gratuită. Numele nici nu contează, l-am amintit doar ca simptom.

În condițiile unui acces ridicat la literatură, nu neapărat facilitat de către mediul online, mai putem vorbi de un deficit pe care-l au scriitorii din provincie față de cei de la București? Cum vedeți aspectul acesta?

M-a întrebat cineva într-un interviu de acum câțiva ani dacă, fiind din Oradea, am vreun complex al provinciei. Și am răspuns că, din punctul meu de vedere, toată țara e o provincie, așa încât nu am niciun motiv să mă simt complexat. Cred că la fel ar trebui să gândească și scriitorii; nu văd de ce ar avea un deficit, cum spuneți, sau în ce anume ar consta acest deficit. Pe de altă parte, cred că idealizați accesul ridicat la literatură. Eu m-am născut (și am crescut până la plecarea la facultate) într-un oraș mic, cu 17.000 de locuitori, din care unica librărie a dispărut definitiv după 1989. Cu alte cuvinte, în genul ăsta de localități, literatura pur și simplu nu există. Mă refer la literatura vie, la cea care se scrie azi, care constă și în întâlniri cu scriitorii, lansări, lecturi publice etc. Nu e suficient să-ți poți cumpăra cărțile online, după capul meu. Eu am păstrat până azi obiceiul de a intra în librărie și de a răsfoi noutățile, chiar dacă pe urmă pe unele dintre ele mi le comand de acasă în format ebook. Așa că mai degrabă m-aș axa pe necesitățile cititorilor, pentru că ei fac ca literatura să nu moară.

Într-o lume literară în care, la o primă privire, nu analiză, apartenența la grupuri, alinierea la un anumit stil, pare să fie importantă, autenticitatea mai este o miză?

Depinde ce înțelegeți prin „autenticitate”. Eu cred că există în literatură și o supra-identitate, în lipsa căreia nu s-ar putea cristaliza generațiile, mișcările și grupurile literare. Optzeciștii seamănă între ei, nouzeciștii și douămiiștii la fel; despre postdouămiism nu știu ce să zic deocamdată, dar asta și pentru că e necesară o distanțare temporală viguroasă ca să poți analiza o epocă literară. Dacă, în schimb, prin autenticitate înțelegeți un fel de onestitate față de propria ta persoană și față de propriul tău scris, întrebarea își conține răspunsul: nu e doar necesară, e vitală. Pastișa se simte imediat, mimetismul naște rareori bucăți valide estetic. Dar și goana oarbă după originalitate cu orice preț poate fi periculoasă, pentru că experimentul temerar nu se transformă întotdeauna în literatură. E și o chestiune de gust la mijloc. Mie, de exemplu, îmi plac foarte mult marginalii & neînțeleșii și tind să fiu mai blând și conciliant cu scrisul lor decât cu al celor care scriu impecabil într-un stil complet previzibil.

„Familia” a redevenit o publicație viguroasă. Spre ce vă îndreptați, cui vă adresați?

În chestiunea aceasta, cel mai bine ar fi să discutați cu redactorul-șef, Mircea Pricăjan. Eu sunt doar redactor-asociat. Eram convins, în urmă cu vreo 3 ani, că nu voi mai scrie niciodată cronică literară. Dar, la rugămintea lui Mircea, care tocmai preluase conducerea revistei, am acceptat să dau o mână de ajutor. Revista e citită, e apreciată, lucru care mă bucură, pentru că e o revistă cu tradiție și putea să dispară de tot dacă n-ar fi fost entuziasmul lui Mircea și puterea lui de a-i convinge pe cei din jur să i se alăture. A salvat-o de la pieire, asta a făcut, și i-a dat o față nouă. Ca orice revistă culturală, ea se adresează publicului larg, cel care citește, care merge la teatru, care vede filme la cinema și care înțelege că o comunitate înseamnă și coagularea în jurul unor valori comune. Trebuie ieșit din clișeul ăsta, al „excepționalismului”; o revistă literară trebuie să fie apreciată de toți cei care iubesc literatura. Și, spre surprinderea noastră, am constatat că nu sunt deloc puțini.

Ce părerea aveți despre piața de carte din România? Credeți că există un PR eficient? Ce ar putea duce nou un „agent de carte” pentru un scriitor?

Este un subiect care, deși mă preocupă, e dincolo de competențele mele. Habar n-am ce ar trebui făcut. Sunt foarte recunoscător editurilor care se ambiționează să existe într-o societate în care lectura nu e neapărat o preocupare principală pentru cetățeanul majoritar. E un fel de martiraj să crezi orbește în puterea cărții în condițiile astea și aproape un act sinucigaș să pariezi pe profit. Dar uite că ele există, au evenimente cu zeci și sute de participanți și încearcă să mențină viu interesul pentru lectură. Unele dintre ele (Humanitas, Polirom) fac pentru cititori mai mult decât un întreg minister al culturii. Ceea ce e îmbucurător și trist în același timp.

Referitor la cealaltă chestiune, noi nu avem o instituție prea bine definită a agentului de carte. Cam din aceleași motive numite mai sus. Câtă vreme piața de carte e anemică, un agent de carte n-ar prea avea ce să facă. Nimeni nu se angajează să facă lobby, să investească timp și energie pentru un scriitor dacă știe că rezultatul e insignifiant.

Ați dialogat cu foarte mulți scriitori importanți. Ați observat caracteristici comune, un fel de a fi care să aparțină tuturor sau celor mai mulți?

Nu, deși am fost și eu tentat – prin adolescență și imediat după – să cred că scriitorii sunt veniți dintr-o altă lume sau că, în orice caz, au cu totul alte preocupări decât restul oamenilor. Și nu e adevărat deloc. Cu unii dintre cei cu care am avut dialoguri publice am și legat prietenii, corespondăm în mod constant, și pot să vă spun că sunt măcinați exact de aceleași angoase ori neliniști și împărtășesc aceleași bucurii ca oricine altcineva. Țin minte, de exemplu, cum – la sfârșitul unei conversații – Mircea Cărtărescu mi-a spus că are de mers în oraș ca să rezolve niște chestiuni sâcâitoare legate de impozite și taxe. Adică se ridica de la masa de lucru, unde scria încă una dintre minunile cu care urma să-și seducă publicul, ca să facă o vizită la un ghișeu.

Pentru mine, toate întâlnirile cu scriitori sunt importante dintr-un alt punct de vedere: îmi place să le sondez interioritatea, să caut să descopăr bucata de ireal din ei, fondul intim, partea nevăzută și creativă care e motorul literaturii lor.   

Sunteți un foarte bun intervievator sau, mai bine spus, un inițiator al dialogurilor, cum v-ați simțit în celălalt rol?

Mă simt întotdeauna mai confortabil în postura de intervievator decât în cea de intervievat. Așa cum prefer să mă declar în primul rând cititor decât scriitor sau critic literar. Dar nu neg că mi-a făcut plăcere să ascult întrebările dvs. și să mă joc puțin de-a „răspunselea”.

DAN-LIVIU BOERIU (n. 1981)

Din anul 2010 este prezent în presa culturală cu cronici literare; a colaborat cu reviste precum România literară, Poesis International, Zona literară, Revista de suspans, Accente, Literatura de azi. Din 2014 a purtat dialoguri publice, reunite sub genericul Cercului literar de la Cărturești, cu personalități ale lumii culturale: Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Dan C. Mihăilescu, Mircea Cărtărescu, Radu Paraschivescu, Andrei Pleșu, H.-R. Patapievici. Autor al volumului de convorbiri Anatomia ratării (în dialog cu Teodor Baconschi) (Humanitas, 2016). A publicat și în volumele colective Cum citesc bărbații cărțile femeilor (Polirom, 2017); Singuri acasă. Părinți și copii în pandemie (Vremea, 2020), Panglica neagră (Vellant, 2023).

Facebook Comments Box

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Captcha loading...