Andrei Crăciun: „Orice autor este în personajele sale.”

Cătălin Stanciu: Am fost mereu fascinat de complexitatea și polivalența ta scriitoricească. În tot constructul ăsta supraetajat, până la urmă cine este Andrei Crăciun, ce anume îl definește?

Andrei Crăciun: Ceea ce mă definește este că sunt om care scrie. Fac de șaptesprezece ani jurnalism. Jurnalismul e o muncă de echipă. Dar mai fac, dintotdeauna, și literatură. Iar omul care scrie e un om singur. Cele mai frumoase ore din viața mea sunt cele în care stau la masa mea de lucru și lucrez. Scriu cam patru ore pe zi, în fiecare zi, de zeci de ani. Cred că am o oarecare idee despre ce este fericirea.

Ești un foarte cunoscut jurnalist sportiv, la rândul meu sunt psiholog sportiv. Care crezi că sunt caracteristicile unui sportiv de mare performanță, care sunt trăsăturile care-l diferențiază de oamenii care practică sport de performanță? De ce unii sportivi realizează marea performanță, iar alții rămân „în pluton”?

Sportul la fel care orice altă întreprindere serioasă de pe lumea aceasta este o chestiune care ține de antrenament. Sportivii buni sunt sportivii bine antrenați. Dar nu toți sportivii bine antrenați ajung campioni. Mai au nevoie și de talent și de noroc. Unii ar spune că și dopaj, în ziua de azi. Nu știu. Chiar și așa, sportul a rămas una dintre puținele activități în care se vede. Se poate distinge impostorul de non-impostor. Tov. gen. dr. Ciucă n-ar fi fost niciodată campion la vreo disciplină sportivă, fiindcă se vedea, asta zic.

Ai inițiat strângeri de fonduri, faci podcasturi, ai o academie, faci gazetărie sportivă, publicistică diversă, literatură de diferite genuri etc. La ce să ne mai așteptăm de la Andrei Crăciun?

Fac multe lucruri, fiindcă așa e felul meu de a trăi. Era această vorbă a unui poet grec din antichitate: vulpea știe multe, ariciul știe ceva important. Eu sunt vulpe. Îmi place să exist în mai multe locuri în același timp, de aceea și scriu (așa zicea și Minulescu). Am multe idei și planuri, dar nu îmi place să vorbesc despre ele până nu devin realitate. Scriu în același timp la mai multe texte, dramaturgie, poezie, proză și, desigur, jurnalismul. Încerc să inventez din nimic o revistă (www.revistazugzwang.ro) și o editură (www.editurazugzwang.ro) mai ales pentru cei care vin la cursurile mele despre scris de la Akademia Minoră. Îmi plac lucrurile care sunt făcute fără încrâncenare, îmi plac marginalii, exclușii, nomazii, vagabonzii. În zona asta o să mă mișc până la sfârșit. Ocolesc din principiu tot ce e centru, canon și ierarhie pre-stabilită, viciată.

Cum reușești să faci așa de repede switchul la multiplele roluri culturale pe care le ai?

Sunt antrenat. În tinerețe am făcut două facultăți în același timp, apoi trei mastere. Mai aveam și serviciul la ziar. Apoi, după ce n-am mai fost la ziar, am avut și treisprezece locuri de muncă în același timp. Acum predau douăzeci și șase de cursuri la Akademia mea de pe zoom și mai lucrez și la peste douăzeci de proiecte în același timp. Și mai am și vreo zece colaborări în presă. Și mai călătoresc și în jurul lumii. Ideea e că sunt locuit de mai mulți oameni și pe fiecare îl pun să facă o sarcină. Cred că am pe dinăuntru și un actor, care poate juca multe roluri.

Ce scrii cu cea mai mare plăcere și ușurință? Cum și când faci alegerea dintre proză și poezie, să zicem?

În tot ce scriu încerc să pun și expresie poetică. Pentru mine, tot ce scriu e poezie. Chiar și în jurnalism, unde nu ai voie să ieși din perimetrul faptelor, adaug expresie poetică.

Constantin Noica spunea: „Nu știi cine dă și cine primește”. Ce primești de la cursanții tăi?

Am învățat multe lucruri de la sutele de oameni care mi-au trecut pragul virtual al zoom-ului, dar asta rămâne între mine și ei. Mie nu îmi plac spectacolele publice. Sunt un autor de concerte de cameră.

Ți-am citit multe cărți și mi-ai făcut bucuria de a fi fost, împreună cu Mihail Vakulovski vorbitor la câteva lansări de carte la Brașov în cadrul CenaKLUbului Tiuk și am un „sfert” de raft Andrei Crăciun. Care sunt temele care ți-au marcat scrisul, preocupările care se repetă? Care sunt întrebările la care, prin literatură, încerci să găsești un răspuns?

Am și eu câteva obsesii ca orice om care scrie. Tot în tinerețe am ajuns la Astana, în Kazahstan. Și acolo l-am întâlnit pe fiul lui Cinghiz Aitmatov, unul dintre scriitorii mei preferați. Fiul său este diplomat. Și de la el am auzit această idee, care îi rămăsese moștenire de la tatăl său: nu poți să scrii bine dacă nu ai avut o copilărie grea sau complicată. Fiindcă atunci, în copilărie, se formează privirea pe care o arunci asupra lumii. Cehov era bătut de tatăl său zilnic, Gabo Marquez s-a simțit abandonat de părinți și chiar a fost pentru o vreme, mama lui Amos Oz s-a sinucis când el era adolescent. Toate aceste traume nasc mai târziu scriitorii. Cum frumos spunea o cursantă de la noi de la Akademie, copiii fericiți nu scriu. Eu mi-am trăit copilăria într-un fel de paradis din care am fost smuls la un moment dat (la fel ca Emil Cioran). Scriu pentru a recupera acel paradis.

În ședințele de psihoterapie se verifică anumite teme, idei pentru a vedea dacă ele sunt ale terapeutului sau ale clientului. Asta fac acum, fără a te psihanaliză, dar apare des tema obezității în operele tale sau o remarc eu. Ce-mi poți spune despre asta, este obsesia mea sau aparține literaturii tale?

Este obsesia ta. Am multe personaje care au probleme de diferite feluri: oameni grași, curve triste, sinucigași. Oamenii anoști nu ajung des personaje literare. Pot să ajungă președinți de țară, ca Iohannis, dar nu personaje de literatură.

Petreci mult timp în afara țării. Ce te face să te simți „peste tot acasă”, care este sentimentul de familiaritate regăsit în atâtea spații socio-culturale?

Sunt, am mai spus asta, două feluri de oameni pe lume, de unde mă uit eu. Unii au rădăcini, alții au aripi. Eu am aripi. Am AD-HD locativ, mă plictisesc dacă stau într-un loc mai mult de trei zile. Nu pot, fizic. Așa că plec.

De ce tocmai Esenin? Dacă ați fi contemporani, crezi că ați fi prieteni?

Esenin e un personaj tragic. Îmi place viața lui. Îmi place și cum și-a încheiat socotelile cu viața, în camera numărul 5 a unui hotel. Esenin e unul dintre minunatele lucruri care ne-au rămas din cultura rusă. Care a fost și este generată de o societate într-o permanentă criză. Din 24 februarie, de când a început războiul lui Putin în Ucraina, absolut odios, încerc să citesc și mai des literatură rusă, să văd filme rusești, ca să nu ajung să îi urăsc pe toți, la grămadă. Ar fi o greșeală. Și, firește, îl recitesc aproape obsesiv și pe Gogol, care era ucrainian. Și, după mine, alături de Cehov, cel mai bun dintre toți.

Există tendința de a disocia, poate nu este cel mai potrivit cuvânt, dacă ținem cont de încărcătura sa psihopatologică, opera de creator, dar un poet poate spune cu adevărat că: „Madame Bovary ces’t moi!” ?

Orice autor este în personajele sale. În același timp, un text literar e viu dacă și numai dacă (precum la matematică – părinții mei sunt profesori de matematică) personajul prinde o viață a lui și nu rămâne o plastilină din care poți face tu orice. Eu îl iubesc pe Flaubert, dacă mi-aș face un tatuaj, mi-aș face unul cu Flaubert. Am învățat și învăț enorm de la el. În același timp, sunt și nu sunt personajele mele.