0 8 minute 2 ani

La sfârșit de august mi-am pus câteva cărți în valiză și am pornit spre mare, la Sulina, așa cum facem în ultimii ani. Pentru mine, 2022 este anul Gabor Maté, ceea ce înseamnă că citesc tot ce a apărut, tradus în română, de acest autor. Pe plajele deschise spre mare și pustii ale Sulinei a venit rândul pentru „Minți împrăștiate. Originile și vindecarea tulburărilor de deficit de atenție” apărută în 2022 la binecunoscuta editură bucureșteană Herald, în traducerea lui Walter Fotescu și cu o prefață bine documentată a Dianei Vasile. Titlu original este: Scattered Minds: The Origins and Healing of Attention Desicit Disorder (1999, published by arrangement with Alfred A. Knopf Canada, a division of Penguin Random House Canada Limited).

Prima impresie cu care am rămas este că am citit o carte a dezvinovățirii părinților, dar nu de abolire a responsabilității acestora în relația părinte-copil, deoarece pentru o bună dezvoltare emoțională și cognitivă a copiilor noștri „nu este nevoie să ne simțim mai vinovați decât ne simțim deja (pag. 15)”. Cheia cărții: „ideea nu este să judeci sau să învinovățești, ci să înțelegi” (pag. 52) un principiu sănătos care pune accentul pe acceptare și vindecare.

Gabor Maté tratează o temă riscantă: tulburările mintale și criminalitatea. De ce riscantă? Pentru că în ultimii ani se dezbate o corelare a pedepsei judiciare cu starea de sănătate mintală. Mai precis, o cauzalitate directă între trauma individuală care determină un posibil status quo al sănătății mintale și gravitatea faptelor de natură penală săvârșită de persoană, posibil, ca o consecință directă a tulburării de stres posttraumatic ori a unei tulburări mintale nepsihotice.

„Există în tulburarea de deficit de atenție o predispoziție moștenită, dar aceasta nu înseamnă a spune că există o predeterminare genetică. Predeterminarea dictează că ceva se va întâmpla în mod inevitabil. Predispoziția doar mărește probabilitatea ca această să se întâmple, în funcție de împrejurări. Rezultatul efectiv este influențat de mulți alți factori” (pag. 46).

Este de apreciat faptul că autorul abordează absolut direct, firesc, natural subiectul ADD/ADHD din prisma unei persoane diagnosticate dar și ca părinte a trei copii care au fost, la rândul lor, diagnosticați cu ADD/ADHD. Sentimentul de sinceritate și autenticitate te însoțește frapant în fiecare pagină: „Mediul nu cauzează tulburarea mai mult decât o cauzează genele. Ce se întâmplă este că, dacă un anumit material genetic întâlnește un anumit mediu, poate să rezulte ADD. Fără acel material genetic, nu există ADD. Fără acel mediu, nu există ADD. Mediul formativ este familia.” (pag. 48).

Cel mai important mi s-a părut abordarea autorului și accentul pe faptul că specialiștii în sănătatea mintală să se orienteze dinspre categorii, clasificări ale afecțiunilor spre suferința și spre experiența resimțită de către pacient, primul pas constituindu-l abandonarea modelului bolii.

„Recunoașterea faptului că ADD este o problemă de dezvoltare mai degrabă decât una de patologie ne duce într-o direcție complet diferită de cea dictată de o abordare medicală îngustă. Când întrebăm de ce se dezvoltă o afecțiunea medicală numită ADD, adoptăm modelul de boală al ADD. Modelul acesta implică prezența unei entități patologice în creier, analoagă, să spunem, inflamației articulaților în artrita reumatoidă sau invaziei bacteriene la nivelul plămânilor în cazul pneumoniei. Un asemenea mod de a formula întrebarea care este originea ADD aproape că presupune un răspuns medical. Căutăm explicația biologică îngustă, exclusiv fiziologică. Dacă optăm să nu considerăm ADD ca o afecțiune medicală sau boală, problema cauzalității este inversată și examinată din unghiul opus. Recunoașterea faptului că simțul temporal, autoreglarea și auto-motivarea sunt sarcini de dezvoltare necesare și dirijate de natură, punem următoarele întrebări: care sunt condițiile necesare pentru maturizarea fiziologică și psihologică? Ce condiții pot inhiba sau interfera cu procesul de creștere? În loc să întrebăm de ce se dezvoltă o tulburare sau o boală, întrebăm de ce nu se dezvoltă personalitatea umană deplin automotivată și autoreglată. (pag. 61-62).

Consider că, deși vorbim de Gabor Maté, un autor de o vitalitate remarcabilă, această carte trebuie, pe alocuri revizuită, fie și din simplu motiv că au trecut 23 de ani de la apariția ei. Unele paradigme necesită a fi reactualizate, chiar dacă sunt construite pe același fundament al neuroștiinței actuale. Sunt 23 de ani în care, cel puțin în psihiatria și psihologia clinică, unele paradigme au fost regândite prin apariția DSM 5 în 2013 în SUA (tradus în 2016 în România).

„Minți împrăștiate” deși este în primul rând o carte de știință, poate fi, în egală măsură, o autobiografie a unui om cu AD(H)D care este pe deplin încredințat că: „dacă putem iubi activ, nu va exista deficit de atenție, nici tulburare” (pag 344).

Pe Gabor Maté îl citești fascinat fiind de blândețea, candoare, curajul și autenticitatea cu care, ca om de știință, vorbește despre tulburările mintale, drept o lipsă de iubire.

CĂTĂLIN STANCIU

Psiholog/psihoterapeut și scriitor. Mărturisește despre sine că: „Vreau să înțeleg ceea ce mi se întâmplă, să fiu responsabil cu cei din jur și cu mine însumi. Alexandru Dragomir avea o afirmație, care poate părea dură: „Să nu mor bou” zicea, în sensul de a te înțelege sincer pe tine și pe ceilalți, de a nu fi ignorant cu propriul destin.” A scris pentru Tribuna, Observator Cultural, Revista de Literatură Libris (unde a fost și redactor), Hyperion, Ateneu, Mișcarea Literară, Tiuk, Golan și pentru alte numeroase publicații. A scris cinci cărți de poezie (cele mai recente: „Deliruri”, „Drag-o-Stea” și „Vorbim Rar”), prezent în mai multe antologii și este membru al Uniunii Scriitorilor din România (2018). A susținut peste 150 de seminarii, conferințe, workshopuri pe diverse teme din sfera psihologiei clinice.

Facebook Comments Box

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Captcha loading...