Am văzut Elvis!
Nu mă pricep deloc la filme, nu știu să le „văd”, nu știu să le „judec”. Da, știu, nu așa se începe un articol. Singurul meu criteriu este cel al emoției pe care mi-l trezește, al mirării. Mă uit, în general la filme de tip fantasy (trăiesc prea mult, poate din prisma profesiei, într-o multitudine de realități) și la cele biografice (în special ale unor staruri rock) – cu muzica lor îmi duc insomniile lângă o poțiune deloc magică (jazzul cu whisky, blues și rock n roll ul cu coniac, folkul și rockul anilor 60-70 cu un vin roșu etc.)
Pe Elvis îl consider, de departe, cel mai mare solist rock n roll sau, mai simplu, cel mai mare solist din toată aria muzicală. După el un gol urmat de The Beatles. Restul … sunt foarte buni, bestiali, demențiali, dar nu ca Elvis și The Beatles.
Era totuși o așteptare, o teamă care mă făcea să merg cu o oarecare tensiune să văd Elvis. Afișul … Of, Doamne … cât prost gust! Sunt un mare fan al lui Elvis (cel mai bun, cel mai frumos, incredibil) și mi-au plăcut foarte mult „The Doors” al lui Oliver Stone cu Van Kilmer, „Walk the line” al lui James Mangold cu Joaquin Phoenix în rolul lui Johnny Cash dar și „Bohemian Rhapsody” al lui Bryan Singer cu Rami Malek interpretându-l convingător pe Freddie Mercury. Am mers cu aceste două perspective date de iubitorul muzicii lui Elvis și așteptările oferite de filmele pomenite. Ce va fi, va fi!
Am mers devreme în sală pentru că-mi place să privesc oamenii, să le urmăresc chipurile. Bunici cu nepoți de mână, părinți cu copii adolescenți, doamne trecute de prima tinerețe, ajunse în urmă de ani, persoane de vârsta mea. Frumos, îmi zic, toate generațiile adunate de un personaj fabulos.
Începutul este promițător cu două scene foarte bune. Elvis copil alergând spre biserica unde se cânta gospel și mai ales scena dintre Elvis (jucat seducător de către Austin Butler) și colonelul Parker, blocați și cocoțați în vârful lumii din roata mare a parcului. Aici, pare o scenă din Evanghelii unde Satan îl ispitește pe Iisus, cea de a treia ispită când Satan îl duce pe cel mai înalt munte și-i promite Împărăția pământului. Așa face și Tom Parker, într-un rol demonic, ispititor, dulceag, înșelător promițându-i tânărului Elvis întreaga bogăție și faimă a lumii. O acceptă, o va avea, cu un preț. De aici filmul se pierde, accentul cade pe „prețul” plătit de Elvis și pe șarlatanul Parker (jucat foarte bine de către Tom Hanks, care-i scoate în evidență hidoșenia caracterială – n-ar mira pe nimeni să mai iasă un Oscar de aici.)
Un film nereușit, unul comercial, în care Elvis a fost prezentat ca o mare victimă, nu ca un mare artist. Împărțit pe două linii mari: a binelui și răului, un maniheism artistic complet nereușit. Alegerea regizorului de a-l privi pe Elvis din unghiul colonelului Parker a fost una nefericită.
Plec cu o mare tristețe. O tristețe profundă a unui film fără profunzime. Este trecut de ora 23, e întuneric. Coloana sonoră aruncă în sală ultimele sunete: In the ghetto. Filmul a reușit să-mi transmită o tristețe foarte mare, din care am ieșit cu greu în noapte. Of, ce porcărie de film! Cum se speculează suferința, nedreptatea. Cui se adresează filmul acesta? Care e publicul țintă? Sper din toată inima la un alt film despre Elvis Presley! Îl aștept în timp ce-l uit pe acesta.
P.S. Las articolul așa cum l-am scris, la prima mână. Nu voi reveni asupra sa așa cum nu voi reveni asupra filmului. Îl las maniheist: cu bune și cu rele.
