boabe de orez cincizeci de mii de boabe de orez într-o pungă de un kil pe masă înșir un caroiaj rezoluție mică pictez o bunică într-o curte pe-un scaun în Mediaș culori retro se scurg s-au spart anii băga-mi-aș mă ține pe genunchi ezit, edit, undo până la urmă îmi pun blugi prespălați din rdg lungi sus peste puloverul tricotat să nu-mi faci tbc drac împielițat în dreapta sus printre fulgi figurez un ciobănesc în lanț legat a înhățat o găină, te belesc javră bătrână țipă bunica din orez din oled se desprind aburi care taie sunt doruri lacrimi din cioburi regresii în morții mă-sii rândul de jos nu-l ating ici-colo alți pixeli de orez plutesc aiurea ninge de-a-n pulea peste negru de fum cu degetele grele fac zoom tot mai adânc ochii ei pătrățele gri mă strâng de gât nu-i nimic zic mai departe nimic nu-i e doar pop-up-ul you have a new memory, futu-i matrioșka sacilor cu vlazi cu neuronii brambura în rețea sinapsele în disonanțe termin un nivel nou la final un premiu simpatic: în locul în care aveam inima acum sunt desenate flori intuiam de la început că inima e cel mai fertil recipient (și acum înțeleg cum totul e proiectat să se apropie de sensul propriu, down to the wire la fiecare avansare) m-am prins greu că viața nu se retrage dintr-odată am fost antrenat să cred că mâna de pe întrerupător nu știe decât stins sau aprins dar am simțit respirația unei mâini care poate infinite nuanțe de stins la primul nivel am abandonat simțurile primare n-am înțeles mare lucru din ele se trăgea din toate direcțiile un flux continuu de microfonii pixelate agățat în cui loveam în gol ceva bine (nu știu exact ce) am făcut: primesc puncte de bonificație la final al doilea nivel simțul de orientare bunul simț simțul umorului amorului răspunderii pe toate le-am anulat nu mi-au mai dat nimic dar nici eu nu mai eram să-mi pese un nivel mai departe o lălăială asimptotică nu recunoșteam ceva ce ține de mine poate doar așa un vârtej întâmplător de caricaturi universale să joc riscant zic îmi folosesc toate punctele de bonificație și detonez ceva ce nu a fost vreodată al meu suprasimțul, ultimul nivel matrioșka sacilor cu vlazi semințe de floarea-soarelui la început știm bine omul a fost alungat din mijlocul universului mai târziu unii și-au dat viața pentru a ne scoate din centrul sistemului solar după un timp știrea șoc că nici românia nu e chiar buricul pământului alungat din propriul centru la periferie sunt regele relativului trăiască regele refugiat din exil îmi montez împărăția în fotoliu sparg semințe de floarea-soarelui de la distanță cu degetul mare dirijez milioanele de beculețe care își schimbă culoarea eu starea de 24 de ori pe secundă dumnezei din carbon sau siliciu lipit de lamă în grija unor dumnezei din carbon sau siliciu în provizoratul unui trup înmugurește intuiția prototipului a versiunii prime a microbului plasat în soare la prizat realități întrebări dacă sunt o ramură stinsă sau poate am început simbioza conspirativă cu decorul dizolvând înțelesul ca o concluzie care își sugrumă premisele lipsa măsurabilului împrăștie anxietate înapoi în arborele antrenat să clasifice declar că nu sunt decât o frunză și de la frunză la rădăcină sinapsele se reconfigurează respiră cu o probabilitate care fixează explicabilul sunt etichetat rebut un anticorp un algoritm hiperactiv care menține curățenia în rețea mă trimite înapoi în culise
VLAD BEU (n. 1980, Mediaș, România)
de profesie IT-ist, a programat și coordonat dezvoltarea de jocuri video (2004-2021).
Publică primele poeme în 2020, pe platforma online O Mie De Semne.
Debutează editorial în 2022, la editura Tracus Arte, cu volumul mamifere subatomice.
Facebook Comments Box
