Robert Gabriel Elekes, bozgor bepod (Casa de Editură Max Blecher, 2026)

Rareori un titlu reușește să deschidă atâtea piste de lectură fără să epuizeze vreuna. Cuvântul bozgor invită aproape reflex la o lectură identitară. Bebop-ul din titlu mută însă atenția spre un teritoriu mai puțin explorat de critica poeziei: ritmul, improvizația, sincopa. Tocmai aici pare să se afle una dintre mizele cele mai interesante ale cărții lui Robert Gabriel Elekes.

Poemele funcționează asemenea unor solo-uri de jazz. Nu dezvoltă liniar o idee. Ele înaintează prin acumulări, deviații, schimbări bruște de registru și reveniri surprinzătoare. O pasăre care se aruncă în foc conduce spre Kabul, depresie, iubire și memoria războiului (graz 2021, pag. 9), o banală așteptare la automatul de reciclare devine o radiografie a solidarității fragile dintre niște oameni aflați la marginea societății, iar un baby monitor deschide reflecții despre maternitate, epuizare și moarte (zodia scafandrei, pag. 24). Acest mod de a gândi poemul prin asociații succesive produce ceea ce aș numi groove-ul volumului – ritmul conștiinței.

În acest sens, bebop-ul din titlu devine o referință poetică. Improvizația se transformă în formă de supraviețuire. Subiectul liric pare obligat să improvizeze permanent: în raport cu limba, cu familia, cu tehnologia, cu războiul, cu propriile anxietăți. Poemul-titlu formulează limpede acest program:

stâlcirea vocalelor / e poezia ta și a nimănui

și, mai târziu,

fii bozgor fii un contranim / fii dizidentul desinenței. (bozgor bepop, pag. 58)

Greșeala de limbă încetează să mai fie un accident. Ea devine un loc al libertății. Identitatea nu este afirmată declarativ, ci se produce chiar în felul în care limba este împinsă spre marginea normei. Stâlcirea e poezia ajunge să fie, poate, adevăratul manifest al volumului.

În același timp, cartea este surprinzător de corporală. Respirația, plămânii, limba, gura, saliva, țipătul, tubul de oxigen, somnul, vocea, masticația sau actul pronunției revin obsesiv. În meridianul respirației, aerul inspirat devine materia însăși a lumii comune, iar cuvântul este pus sub semnul fragilității. În zodia scafandrei, imaginea mamei ca scafandru rămas fără oxigen transformă epuizarea parentală într-o scenă de o intensitate rară. În fond, întregul volum pare să fie preocupat de felul în care respiră limbajul și de felul în care limbajul ține corpul în viață.

Această corporalitate coexistă cu o infrastructură tehnologică omniprezentă. Baby monitorul, aplicațiile de monitorizare a somnului, algoritmii, doomscrolling-ul, hardurile, cloudurile, aspiratorul robot, criptomonedele sau inteligența artificială apar firesc în poem, fără să fie simple accesorii generaționiste. Ele modifică însăși textura afectelor. În doomscrolling (pag. 10), eul liric se definește drept un personaj nejucabil, un martor cu față pixelată, iar lumea apare ca un spațiu pay to win. În control cancer delete (pag.39), posteritatea este imaginată ironic prin intermediul unor cercetători și al inteligenței artificiale care vor încerca să extragă sens din urmele digitale ale unei existențe. Tehnologia funcționează ca mediu de existență, depășind statutul de decor.

Există aici și o poezie socială discretă, lipsită de emfază. Poemul plasat în parcarea unui supermarket transformă un incident banal într-o scenă memorabilă despre prejudecăți, clasă socială și solidaritate accidentală. Orașul se conturează prin mecanismele sale: treceri de pietoni, automate de reciclare, parcări, blocuri, aplicații, dispozitive. Elekes este atent la infrastructura cotidianului și la felul în care aceasta modelează relațiile dintre oameni.

Poemele de dragoste și cele dedicate familiei aduc o altă dimensiune a volumului. Ele evită sentimentalismul și preferă o tandrețe traversată de neliniștea lumii contemporane. Finalul din graz 2021 (pag. 9) – de ce dracu ne vin așa de bine / lucrurile părăsite  sau imaginea pomilor luminați ca niște nori de explozii atomice din singularitate gravitațională sub tâmpa (pag. 13) arată că intimitatea nu mai poate fi separată de istorie, de război sau de fluxul continuu al informației. Ceea ce rămâne, după lectură, nu este o teză despre identitate, nici un discurs despre tehnologie sau despre prezentul politic. Rămâne impresia unei conștiințe care încearcă să-și păstreze ritmul interior într-o lume saturată de zgomot, dispozitive și anxietăți. bozgor bebop este, înainte de toate, o carte despre respirația unei limbi imperfecte și despre improvizația ca formă de existență. Iar dacă există un vers care concentrează cel mai bine această poetică, el este, poate, cel mai simplu dintre toate: stâlcirea e poezia

Lavinia Băra este din Sibiu. A absolvit Colegiul Național Pedagogic „Andrei Șaguna” și Facultatea de Drept „Simion Bărnuțiu” în același oraș-mamă. De profesie este educatoare. Iubește să citească de când se știe și scrie poezie. Nu a debutat încă în volum. I-au apărut poezii pe platformele Noise Poetry, Haimanale literare, O mie de semne și în revistele Golan, Planeta Babel, criticarad.ro, Meridianul, Rapsodia, Noduri și semne. În 2025 a publicat poeme în trei antologii: „O tandrețe strict teoretică” (coord. Marian Mihai, Editura Cartex), „Pădurea imaginară” (coord. Ovidiu Baron, Editura Astra) și „ANTOLOGEEK II – o privire poetică asupra subculturilor muzicale de ieri și de azi” (coord. Andrei Zbîrnea, Editura pentru Artă și Literatură). O puteți găsi și în spatele mini-cronicilor de pe pagina de Facebook Cămăruța Bookisită. Spune că fără doza de lectură & scris și-ar pierde echilibrul: le consideră un refugiu în lumea haotică în care trăim și o punte de legătură cu umanul.