
Mulți ani am evitat să scriu despre cărțile marilor scriitori români pentru că mereu am avut sentimentul imposturii, pe de o parte, și grija de a nu demitiza, de a nu-mi părăsi idealurile din adolescență, de a nu scrijeli imaginea reală ori subiectivă a acestora. Într-un fel, dorința de a-mi păstra iluziile. După ceva timp, am reușit să-mi înfrâng temerile chiar dacă scriu cu o oarecare sfială. Nu face excepție nici „Se face liniște în mine” de Ana Blandiana, apărută la Humanitas în 2024. Cât despre poetă, mai potrivită ar fi „o laudatio” pentru întreaga operă, decât o cronică de mici dimensiuni.
Cartea este încărcată de multiple teme, de introspecții ale firescului dar și al metafizicii ori a miracolului strecurat în mundan căci:
„Asemenea universului/ care s-a născut singur/ fără să știe din ce,/ miracolul este fără început,/ închegat din miliarde de/ miracole mai mici,/ părți ale unor miracole mai mari./ Totul este miracol.// Această credință a celor ce au reușit/ să înțeleagă smeriți structura materiei/ este la fel de profundă/ ca cea a țărăncilor bătrâne/ care sărută icoanele,/ atât de profundă, încât/ nu mai simte nevoia să deseneze aureole și bărbi/ după chipul și asemănarea Misterului-Tată” (Totul este miracol, pag. 9)
O temă comună este cea a rostului poetului:
„Asemenea sfântului, poetul/ Vrea să rămână singur în golul de nepătruns. / Lui scrisul îi este, ca și celuilalt rugăciunea, de ajuns,/ un elan înspre gaura neagră din inima lucrurilor,/ o întrebare la care știe că nu există răspuns” (Asemenea sfântului, poetul, pag. 19)
Printr-o formă de smerenie, Ana Blandiana se raportează la poezie, într-o continuare sacră, la fel ca în Asemenea sfântului, poetul printr-o definiție dată de faptul că aceasta este, la fel ca Dumnezeu un duh, iar poetul încearcă înaltul deși este materie:
„Nu știu ce este poezia/ și nu sunt în stare/ să-l definesc pe Dumnezeu – /două văzduhuri în care/ încerc de o viață să zbor/ fără să fiu sigură că am aripi.” (Nu știu, pag. 33)
În alăturarea aceasta a poeziei înspre sacru, are loc și o contaminare a acestuia, căci Ana Blandiana îi atribuie lui Dumnezeu două trăsături umane: nehotărârea (pag. 111) și încăpățânarea (pag. 39).
O altă temă este cea a amintirilor, a privirilor peste umăr, dar cu acuratețea unui studiu psihosociologic longitudinal asupra propriei vieți, iar în loc de concluzii, rămâne o nostalgie suavă, dar așezată și împăcată. După tot ce ai trăit, ca într-o declarație de independență, nedeplin obținută, mărturisești că:
„Nu semăn cu nimeni,/ nu aparțin nimănui. Mă mișc printre ceilalți/ ca printre oglinzi ondulate/ în care nu mă recunosc./ Orice pas într-o parte sau alta/ mă schimbă și mă îndepărtează/ fără să mă apropie de ceva, mă neagă: mai străină de mine/ decât de ceilalți” (Nu semăn cu nimeni, pag. 67)
Sunt multe poeme frumoase și limpezi în cartea aceasta (Din când în când, Imaginea mării, Umbra etc) în care metaforele îți apasă simțurile, însă există și poeme ale cotidianului, care fac din „Se face liniște în mine” o cartea actuală, nu papirus cu poezie veche făcută cunoscută cititorului contemporan. Fără a conține un mesaj mizantrop, De sărbători (pag. 42) continuă linia poemelor, pe care le-am numit, declarație de independență, tot în registrul raportării la celălalt:
„Pustnicii se întorceau din pustie de sărbători -/ eu, dimpotrivă, de sărbători plec nebună/ mă pierd pe cărările subțiri/ dintre fericiri și petreceri obligatorii, alergând prin noaptea de unde/ mă găsesc și mă salvează zorii./ Mă aduc înapoi printre cei obosiți de a fi împreună, pe când pustnicii se întorc fericiți în pustie./ Apoi mă așază ca-ntr-un borcan cu formol/ în pagina pe care se scrie”
Poezia de aici m-a dus cu gândul la o altă carte scrisă teribil de actual dar cu un spirit autentic și anume: „nu striga niciodată ajutor” (Humanitas, 2023) de Mircea Cărtărescu, despre care, poate-mi voi găsi curajul să scriu.
Poezia din „Se face liniște în mine” este densă, fără șiretlicuri, cu metafore ale unui suflet împăcat și așezat în sine, (dar care nu a renunțat la introspecții) ce-ți provoacă analizatorii printr-un registru complex al senzațiilor, dar și al emoțiilor, de la bucurie la tristețea pe care și-o dă timpul ireversibil, cel care nu are cheiță de rotire.

CĂTĂLIN STANCIU – fondator, CVO
Psiholog/psihoterapeut și scriitor. Mărturisește despre sine că: „Vreau să înțeleg ceea ce mi se întâmplă, să fiu responsabil cu cei din jur și cu mine însumi. Alexandru Dragomir avea o afirmație, care poate părea dură: „Să nu mor bou” zicea, în sensul de a te înțelege sincer pe tine și pe ceilalți, de a nu fi ignorant cu propriul destin.” A scris pentru Tribuna, Observator Cultural, Revista de Literatură Libris (unde a fost și redactor), Hyperion, Ateneu, Mișcarea Literară, Tiuk, Golan și pentru alte numeroase publicații. A scris cinci cărți de poezie (cele mai recente: „Deliruri”, „Drag-o-Stea” și „Vorbim Rar”), prezent în mai multe antologii și este membru al Uniunii Scriitorilor din România (2018). A susținut peste 150 de seminarii, conferințe, workshopuri pe diverse teme din sfera psihologiei clinice.
Un comentariu la „Ana Blandiana – Se face liniște în mine”