despre tipologiile lui don quijote
apropiindu-se de morile tăcute şi masive
don quijote iese în fugă din don quijote din armură
care iese din don quijote de pe cal
care iese din don quijote care bea ceai pe şa
care iese din don quijote care visează
care iese din don quijote căruia îi bate inima
sancho panza îi urmează ducând gânditor
cei şase cai de acelaşi căpăstru
spațiul velin
când sunt într-o cameră goală
pe care nu ştiu cum să o umplu
îi pun într-un colţ
un pahar cu lapte
apoi
mă aşez undeva mai la dreapta
sau mai la stânga
şi aştept
firesc
să încep să levitez
în centru nu pun nimic
de centru are atârnat vecinul
un bec
De fapt
De fapt, în tot acest timp se sacrifică mama.
O vezi cum începe să se şteargă din amintiri, din fotografii, din povestirile
de la mesele festive.
Se estompează din analizele de sânge.
Dispare strat cu strat
până rămâne doar lumină unui murmur de leagăn.
Atunci,
îţi aduci aminte de jucăria dragă de lângă sân
şi de liniştea mobilei vechi de la amiază.
Tot atunci, simţi cum eşti aşezat din nou în adâncul pătuţului
de braţele ca nişte funii ale unor voci stridente care te iubesc.
Cumva, încă de pe vremea când stingeau lumina din cameră ştiai
că într-un final nu va mai rămâne nimic din mama.
Dar cine să-ţi fi înţeles pe atunci Gânguritul Inimii
din întunericul care se lăsa peste tine?
Atunci tăcerea se strâmbă și ea
Totul se desparte în două
când te naşti
şi totul pare
o minune,
de fapt e propriul centru
ce-l îmbraci
cu gânduri emoţii şi fluturi din stomac.
Treptat timpul tras de soare
te înspăimântă,
mâncarea, apa, câte un sărut
întotdeauna te încântă,
dar când te uiti la tine,
atent,
nimic nu mai este atât de
coerent
şi totul încă rămâne o minune.
Te lovesti de lucruri şi zici au!, sau nu,
şi atuncea scoţi doar un oftat,
sunt zile când măreşti pasul fizic
sau doar în gând,
orice este posibil în minune.
Când închizi ochii nu faci
diferenţa
dintre afară şi sine,
un zâmbet strâmb îţi stă alături
atât în durere
cât şi în dor.
Te uiţi din nou la tine
şi nu te mai vezi,
o spaimă pitită
te sugrumă,
ieşi noaptea pe străzi şi
îţi doreşti
o ploaie deasă să vină
din lună.
Și când tuşeşti acasă
sau la doctor
copilăria este prima
care iese,
copilul ce ai fost
iţi reaminteşte:
Băh! totul totul este o minune!
Atunci tăcerea
se strâmbă şi ea
ȘTEFAN CIOBANU (n. 1979) este poet și videomaker.
Dintre volumele sale de versuri amintim de-a bușilea prin aer (ed. Tracus Arte, 2013) și pisica. început de igrasie (ed. Paralela 45, 2016).
Este absolvent de psihologie (2009) și al unui master în filologie, din cadrul Universității București (Studii literare, 2018).
PHOTO CREDIT: CRISTIAN STÎNGĂ
Facebook Comments Box
Introducerea personajului Don Quijote, cu toate tipologiile si dualitatile sale, creeaza un contrast interesant si ilustreaza capacitatea autorului de a explora subiecte diverse. Imi place modul in care acest poem artistc ilustreaza vulnlebilitatea si fragilitatea umana, precum si trecerea timpului si cum acesta ne schimba. Fotografia autorului si identificarea sa ca poet si videomaker adauga profunzime acestui comentariu, aratand ca aceste versuri sunt create de un artist sensibil si talentat.