o pată murală datând din epoca de piatră și părând a reprezenta niște
degete înghesuite a fost denumită /rugăciune/

dacă ar fi după sine, în jocul mic al vieţii,
nu aş face nimic. sau aş împacheta umbrele cu celofan şi
aş merge mai departe prin marea umbră. (vorba aia: chiar dacă cerbilor le este
sete, noaptea tot vine.)

aş avea libertatea să ciup iarba pentru noroc sau pentru trezire.
aş ronţăi pentru că mi-ar plăcea actul în sine, deci inconştient.

firmiturile de pe bărbie ar fi luate în zbor de un cioc.

drumul ar fi plin cu iarbă, cu pietre, cu diverse acareturi domestice.
şi ar coti acest drum din când în când, ca o ţeavă de apă şi gaz.

mirosul din jur ar fi aşijderea ca la un dezastru rural.
dar cum nu este după sine în jocul mic al vieţii,
totul este mereu altfel
sau mereu invers.

încercare de zicere a timpului

era un timp când voiam să deschid fereastra şi
mâna mi se pierdea pe drum. copil fiind o priveam
cum dispare în aer.
soarele se apropia mult, mult, mult (la
capătul razelor cineva răbdător ne aşteapta?).

îmi cususem gura cu ochii, cum se face în copilărie, doar aşa
puteam să îi exprim pe cei extrem de bătrâni
umplându-mi buzele de lumini.
şi vai! ce bine îmi era alergând printre mese festive cu necunoscuţi, cu
soarele ce se apropia ca un chip, de se zguduiau pământul şi pătuţul
sub mine.

ştiam fiecare pentru sine
că marginea lumii este roasă ca un timbru.
în semilunile alea, noi, fetuşi ieşiţi la iubire, eram înlănţuiţi
de o horă dreptunghiulară, străbătuţi de raze
pline de musculiţe prăfoase.

mai ştiam şi că forţa centripetă ne va absorbi în timbru unde
vom uita caruselul ăsta cu obiecte domestice.
dar a fost un timp când chiuiam din iubirea ce ni se forma,
pentru iubirea găsită de-a gata pe mobila părintească.

rece

pentru mine
rece este cuvântul care a luat de la o vreme
locul tuturor cuvintelor din cărţi,
tuturor cuvintelor din subtitrări
sau a rândurilor citite cu atâta greutate în vise.

rece rece rece rece rece rece rece
un imens afiş cu acest cuvânt repetându-se până la vertij
îmi împresoară simţirea de acum până în viitor.

cum să nu mă gândesc la jocul copilăriei
când se ascundea un obiect şi mi se striga
în râsete şi ironii sfâşietoare:
rece!
dacă eram departe de ascunzişul obiectului.

este cazul şi acum? oare tot sufletul
(aka constructul psihic format din cărţile citite,
filmele văzute etc),
cu toată filosofia de viaţă formată în viteza mielinei,
merită râsul cosmic pe fundalul strigătului scris
rece!
care iese la suprafaţă din fiecare stea?

degeaba am închis uşa de piatră a intrării împingând-o cu umărul,
degeaba am închis uşa inimii cu puterea minţii,
degeaba am închis uşa din plămâni trăgând aer puternic
de s-au încovoiat coroanele amintirilor,
cuvântul rece rece rece rece rece rece rece rece
se scurge multiplicat de mii de ori din pereţii camerei
unde m-aţi aşezat.

nişte lacrimi reci, făcătoare de minuni până la urmă.
şi când zic minune zic întuneric.
şi când o să vă povestesc despre lacrimi
nu o să vă mai fiu de multă vreme alături
o să vă ajungă din urmă doar un ecou rece
pentru care o să aprindeţi o lumânare întru încălzirea amintirilor îngheţate.

arta de a spera din umbră

trece pe partea cealaltă.
şi cum să nu mă reped până la ea,
cu sufletul din dotare,
să scot din piept cutia bunicii
să îi ofer o bijuterie de familie?

mă voi întoarce acasă cu troleul bum-bum care
îmi circulă pe sub vene.

în aşteptarea ei
voi scoate pe farfurii şi platouri
cuvinte şi nişte peşti uscaţi,
voi umple mesele mari şi pe cele micuţe.

voi face loc să intre invitaţii
împingând mobila de sub soare
sperând din umbră să vină toţi,
până la cea mai mică amintire cu fustă mini
şi fanta asemenea.

ȘTEFAN CIOBANU (n. 1979) este poet și videomaker.

Dintre volumele sale de versuri amintim de-a bușilea prin aer (ed. Tracus Arte, 2013) și pisica. început de igrasie (ed. Paralela 45, 2016).

Este absolvent de psihologie (2009) și al unui master în filologie, din cadrul Universității București (Studii literare, 2018).

PHOTO CREDIT: CRISTIAN STÎNGĂ