VERA ICONA
L‘ancrage du drap annonce mon arrivée dans la vraie vie.
Un corps, un tissu, la pénombre
et la répétition de la sonnerie de l’alarme du téléphone.
Je n’ai pas ouvert les yeux.
La lumière du jour passe entre les persiennes,
traverse la paroi de mes paupières en éclats rouges.
Malgré tout je dors encore,
arrimée à la pagaille des fictions du sommeil.
L’écheveau des rêveries autour du verbe être et du verbe avoir
n’est pas entièrement dévidé.
Je suis couchée dans l’herbe molle.
J’ai traversé la nuit.
Je suis peut-être en retard.
J’ai à l’oreille le bourdon des sonneries du téléphone.
Je suis le crayon, le papier, le clavier.
J’ai assisté impuissante à la débandade de mes possessions.
Je suis un prénom : Véronique – vera icona – image vraie.
J’ai échoué au classement de mes photos dans l’ordinateur.
Je suis sur l’image,
dans un portrait de moi-même du visage en gros plan,
une minuscule branche
avec deux feuilles à la place des yeux.
J’ai peu de temps en vérité pour franchir une première porte
puis une seconde.
Je suis seule, personne ne m’attend dans la bibliothèque.
J’ai pour moi les sept étagères blanches couvertes de livres
jusqu’au plafond
qui flanquent la cheminée d’onyx noir.
Je suis surprise de ne pas retrouver les trois volumes
de « La recherche… » sur la troisième étagère de gauche.
À leur place les points de suspension du vide.
D’autres livres manquent.
Combien ont disparu ?
J’ai le chiffre trente qui s’affiche puis quarante.
Le vide circule.
Je suis là près du canapé
me découvrant dans les creux du velours endormie,
le corps légèrement affaissé
si bien que je n’ai pu deviner ma présence.
Plusieurs œuvres sont posées sur mes genoux,
certaines ouvertes et d’autres
dont les pages arrachées s’éparpillent sur les coussins noirs.
J’ai pris place à côté de moi.
Les pages esseulées des livres nous séparent.
L’une d’elle présente une partie blanche
que concurrencent l’espace des lignes et des lettres,
la fin d’un chapitre, le point d’une phrase inscrit là
Et vers lequel affluent des petits insectes noirs.
Toute une colonne de fourmis en marche.
Je suis décidée à reconstituer à rebours leur trajet :
la chemise de lin, la veste marron usée,
l’accoudoir du canapé, le parquet,
la porte-fenêtre ouverte sur le jardin,
l’herbe froide, la terre gonflée par la pluie de la nuit.
Stop !
J’ai à l’oreille le crissement de leurs petites pattes sur le papier.
Il en vient, il en vient encore qui remplissent l’espace,
couvrent le blanc,
donnant une suite désordonnée à une histoire
qui veut peut-être finir.
Je suis tentée de me mêler de la suite.
J’ai saisi la feuille et la secoue.
Les fourmis chassées glissent de la feuille,
tombent sur le parquet dans un cliquetis de clefs.
Heureusement je dors toujours.
Je suis debout pour faire fuir les insectes et les écraser au besoin.
Le jardin n’est-il pas assez grand pour assouvir leur voracité ?
Les fourmis, décontenancées d’abord, fuient en tous sens.
Pas de pancarte pour indiquer : retour vers le jardin souhaité.
J’ai assisté impuissante à la fuite de leur déraison.
D’autres insectes noirs ne tardent pas
à former à nouveau une colonne unie.
Leur nombre grossit.
Ils avancent vers la bibliothèque.
Quatorze groupes égaux s’attaquent aux sept rayons de livres
de part et d’autre de la cheminée.
Les fourmis évoluent par vagues, se succédant à elles-mêmes.
Les vagues dansent sur les volumes.
Un livre tombe puis un autre.
Je suis là pour les rattraper.
Dans leur chute, quelques mots s’échappent comme des soupirs : Toujours… Enfin… Voilà… Chemin… Déjà…
D’autres livres chutent.
Les mots s’entremêlent.
Chuit ! Chuit ! Chuit ! sont les derniers échos
des volumes s’écroulant sur le parquet.
Entassés les uns sur les autres, comme des briques en désordre,
ils forment une pyramide instable
dont le sommet vient s’inscrire au centre du foyer de la cheminée.
Cheminée – tronc – hiéroglyphe
pour un arbre que les fourmis ont dépouillé de ses feuilles.
Les petites bêtes noires ont fui avec leur butin
comme la houle qui se retire à marée basse.
La bibliothèque aux quatorze branches nues brasse maintenant
l’air de ses mains géantes.
Elle tente d’agripper les mots restés dans l’air.
J’ai dit : « En vain, en vain ».
Qu’emportent les fourmis ?
Les mots et les histoires écrits dans la succession des siècles,
la mémoire et les rêves,
les dires et les voix d’autres hommes
qui avant eux ont chanté ces mêmes mots ou d’autres.
Dans la forêt de Babel, parmi les hautes futaies,
des pensées solitaires étaient nées,
on les avait murmurées et répétées
puis elles avaient choisi le chemin des feuilles
quand celles-ci ignoraient encore qu’elles étaient papier.
C’est fini alors ?
Je n’ai pas voulu renoncer.
Il suffit que je me réveille, pour prononcer les mots : Toujours, Enfin, Voilà et peut-être aussi Chemin…
VERA ICONA
Prinderea cearșafului anunță intrarea mea în adevărata viață.
Un corp, o țesătură, penumbra
și repetiția tonului de alarmă al telefonului.
Nu mi-am deschis ochii.
Lumina zilei trece printre obloane,
îmi traversează căptușeala pleoapelor în sclipiri roșiatice.
Și totuși, eu încă dorm,
ancorată în confuzia ficţiunilor somnului.
Ghemul reveriilor din jurul verbului a fi și a verbului a avea
nu este cu total derulat.
Stau întinsă pe iarba fragedă.
Am traversat noaptea.
Poate că sunt în întârziere.
Port în ureche zumzetul tonului de telefon.
Eu sunt creionul, hârtia, tastatura.
Am privit neputincioasă debandada posesiunilor mele.
Eu sunt un prenume: Veronica – vera icona – imagine adevărată.
Nu am reușit să-mi ordonez fotografiile în computer.
Sunt în imagine
într-un portret al chipului meu în prim-plan
o ramură minusculă
cu două frunze în locul ochilor.
Am puțin timp, de fapt, să trec de prima ușă
apoi de o a doua.
Sunt singură, nu mă așteaptă nimeni în bibliotecă.
Am pentru mine cele șapte rafturi albe tapetate cu cărți
până în tavan
care flanchează șemineul din onix negru.
Sunt surprinsă că nu găsesc cele trei volume
din „Cercetarea…” pe al treilea raft din stânga.
În locul lor, punctele de suspensie a vidului.
Alte cărți lipsesc.
Oare câte au dispărut?
Văd numărul treizeci care apare apoi patruzeci.
Vidul circulă.
Sunt aici, lângă canapea
descoperindu-mă în crăpăturile catifelei adormite,
cu corpul ușor îndoit
așa încât nu mi-am putut ghici prezenţa.
Mai multe opere îmi stau pe genunchi,
unele deschise și altele
ale căror pagini smulse se împrăștie pe pernele negre.
Am luat loc lângă mine.
Paginile abandonate ale cărților ne despart.
Una dintre ele prezintă o parte albă
care concurează cu spațiul liniilor și literelor,
sfârșitul unui capitol, punctul unei propoziții înscris
Și spre care se îngrămădesc mici insecte negre.
O întreagă coloană de furnici în marș.
Sunt hotărâtă să reconstitui călătoria lor în sens invers:
cămașa de in, vesta maro folosită,
brațul canapelei, pardoseala,
fereastra-poartă care se deschide spre grădină,
iarba rece, pământul umflat de ploaia nopții.
Stop!
Aud scârțâitul lăbuțelor lor mici pe hârtie.
Și vin, și încă mai vin umplând spațiul,
acoperă albul,
dând o continuare dezordonată unei povești
care poate vrea să ia sfârșit.
Sunt ispitită să mă amestec cu ceea ce va urma.
Prind foaia și o scutur.
Furnicile vânate alunecă de pe foaie,
cad pe pardoseală cu un clinchet de chei.
Bine că încă dorm.
Stau în picioare să alung insectele și să le strivesc la nevoie.
Nu este grădina destul de încăpătoare pentru a le potoli voracitatea?
Furnicile, inițial tulburate, fug în toate direcțiile.
Niciun semn care să indice: întoarcerea spre grădina dorită.
Am asistat neputincioasă la fuga smintelii lor.
Alte insecte negre nu întârzie
să formeze din nou o coloană unită.
Numărul lor este în creștere.
Se îndreaptă spre bibliotecă.
Paisprezece grupuri egale asaltează cele șapte rafturi de cărți
de-o parte și de alta a șemineului.
Furnicile evoluează în valuri, înșiruindu-se reciproc.
Valurile dansează pe volume.
O carte cade, apoi alta.
Sunt aici ca să le prind.
În căderea lor, câteva cuvinte scapă ca niște suspine: Întotdeauna… În fine…
Iată… Drum… Deja…
Alte cărți cad.
Cuvintele se întrepătrund.
Șuit! Șuit! Șuit! sunt ultimele ecouri
ale volumelor prăbușindu-se pe pardoseală.
Îngrămădite unele peste altele, ca niște cărămizi în dezordine,
ele formează o piramidă instabilă
al cărei vârf se înscrie în centrul vetrei şemineului.
Șemineu – trunchi – hieroglifă
pentru un copac pe care furnicile l-au dezbrăcat de frunzele sale.
Micile fiare negre au fugit cu prada lor
ca hula care se retrage la reflux.
Biblioteca celor paisprezece ramuri nude frământă acum
aerul cu mâinile sale gigantice.
Ea încearcă să se agațe de cuvintele rămase în aer.
Am spus: „În zadar, în zadar”.
Ce aduc furnicile?
Cuvintele și poveștile scrise în succesiunea secolelor,
memoria și visele,
spunerile și vocile altor oameni
care înaintea lor au cântat aceleaşi cuvinte sau altele.
În pădurea Babel, printre codrii cei înalți,
gânduri solitare se nășteau,
erau murmurate şi repetate
apoi au ales calea frunzelor
atunci când acestea încă nu puteau ști că erau hârtie.
S-a sfârșit prin urmare?
Nu am vrut să renunț.
Este suficient să mă trezesc pentru a pronunța cuvintele: Întotdeauna, În fine, Iată sau
poate chiar Cale…
(traducere din limba franceză de Noemina Câmpean)
Véronique Vialade Marin
este profesoară de literatură la Narbonne, Franța. Ea animă ateliere de scriere la școală și la liceu. Publică poeme în revista de psihanaliză L’En-Je lacanien de la Toulouse. În iunie 2021, a publicat un album pentru tineri, ROUGE (ROȘU), la editura Les Presses Littéraires.