Cătălin Stanciu: Îmi place să încep cu o întrebare pe care o adresez tuturor celor cu care vorbesc în acest format. Spune-mi, cine este Luke Sniewski și ce are de spus despre el însuși?

Luke Sniewski: E o întrebare foarte bună. Cine este Luke Sniewski? Ei bine, răspunsul care îmi vine imediat în minte este: sunt doar un alt om curios, care a trecut prin propriile dificultăți și care a vrut să înțeleagă de ce se comporta așa cum o făcea, de ce gândea în felul în care gândea și de ce reacționa așa cum reacționa. Pentru mine, este pur și simplu drumul de a fi om, de a învăța despre mine și, în același timp, despre lume.

Cătălin Stanciu: În opinia mea, faci parte din ceea ce am putea numi o nouă generație de terapeuți, inclusiv de terapeuți somatici. Ce ai spune despre acele caracteristici care îi diferențiază pe terapeuții tineri și competenți de generația de terapeuți care i-a format?

Luke Sniewski: Cred că mă aflu undeva la mijloc: formez următoarea generație, dar, la rândul meu, am fost format de generația de dinaintea mea. Și cred că noi, ca profesioniști din domeniul sprijinului psihologic, avem responsabilitatea de a rămâne curioși, de a pune lucrurile sub semnul întrebării, de a ne pune întrebări și de a continua să evoluăm. Una dintre schimbările pe care le observ, și care devine tot mai prezentă, este că oamenii nu mai vorbesc doar despre terapia narativă sau terapia prin conversație. Încep să înțeleagă rolul corpului în procesul de vindecare. Înțeleg rolul multor practici tradiționale, indigene și orientale, care există de foarte mult timp și care sunt acum integrate într-un model terapeutic mai amplu și mai cuprinzător. Cred că este o perioadă foarte interesantă pentru a face parte din această schimbare.

Cătălin Stanciu: Cred că ești și un mentor tânăr. Într-o epocă a individualismului și a inteligenței artificiale, în care relațiile sunt tot mai mult mediate de tehnologie și de mediul digital, ce rol mai are mentorul sau formatorul?

Luke Sniewski: Cred că, atunci când colegii mei au început să se teamă de ascensiunea rapidă a inteligenței artificiale, au existat temeri și speculații că AI ar putea înlocui terapia. Poate că și eu am avut un moment în care m-am temut de asta, dar apoi, reflectând, mi-am dat seama că nu s-ar putea întâmpla niciodată. Terapeuții care cred că singurul lor atu este informația pe care o dețin ar putea foarte bine să fie înlocuiți de inteligența artificială. Dar asta pentru că terapia nu este și nici nu ar trebui să fie bazată pe informație. Terapia este relațională și se construiește în relație. Pentru mine, rolul unui mentor, al unui formator sau al unui terapeut este tocmai acesta: conexiunea umană directă și relația de coreglare. Clienții vin la terapeuți ca mine, la terapeuți somatici, pentru că există ceva aproape magic în coreglarea dintre două sisteme nervoase — dintre care, sperăm, unul este sistemul nervos reglat al terapeutului — iar celălalt poate beneficia de prezența acelei siguranțe stabile, trăite corporal. Inteligența artificială nu are această rezonanță energetică. Poate că nu o va avea niciodată. Deocamdată, este doar un algoritm. Este informație. Așa că, dacă e să privim lucrurile astfel, apariția inteligenței artificiale pare chiar să fi oferit mai multă siguranță profesională terapeuților și terapeuților somatici care lucrează așa cum lucrez eu.

Cătălin Stanciu: Mă bucur mult să aud asta, pentru că și eu cred același lucru. Terapia este o relație. Este o relație autentică și reală.

Luke Sniewski: Da, desigur. Suntem agenți ai schimbării, iar inteligența artificială va fi întotdeauna de acord cu persoana. Omul are nevoie de cineva care să-l provoace, de cineva care să-l împingă dincolo de zona de confort, care să-i pună sub semnul întrebării convingerile și să-l ajute să exploreze necunoscutul. Și nu sunt sigur în ce măsură inteligența artificială poate face asta în același mod în care o poate face un mentor sau un terapeut.

Cătălin Stanciu: În „Somawise”, susții o deplasare a atenției dinspre minte către corp. Unde se termină înțelepciunea corpului și unde începe riscul de a interpreta fiecare senzație corporală ca purtând un adevăr psihologic?

Luke Sniewski: Partea interesantă este că pot răspunde spunând că întrebarea ta conține o premisă falsă. Aceasta constă în ideea că o senzație corporală ar putea purta un adevăr psihologic, pentru că o senzație corporală nu este altceva decât informație senzorială obiectivă. De altfel, s-ar putea ca nici un „adevăr psihologic” să nu existe propriu-zis, pentru că un adevăr psihologic, un adevăr mental, este o poveste, iar aceasta va fi diferită de la o persoană la alta. Acesta este primul lucru pe care simțeam nevoia să-l clarific. Dar, în general, chiar și în „Somawise” vorbesc explicit despre asta: nu este vorba despre demonizarea minții. Mintea este un instrument extraordinar pentru creativitate, pentru creație, pentru implicarea în viață, pentru a crea în mod conștient orice ne dorim cu adevărat, orice ne propunem. Problema apare atunci când cineva devine sclavul propriei minți reactive. Controlul pe care mintea îl exercită asupra oamenilor este direct legat de cantitatea de stres și traumă pe care aceștia o poartă în propriul corp. Așadar, atunci când vorbesc despre înțelepciunea corpului, mă refer la sprijinirea corpului pentru a elibera tensiunea și stresul. Iar acest lucru permite minții să devină un instrument pe care îl putem folosi, în loc să fie ceva care controlează în mod automat tot ceea ce facem și spunem. Este vorba despre o relație între minte și corp. Cele două sunt interconectate. Astăzi, după cum poți vedea, majoritatea oamenilor nu își ascultă corpul. Tocmai de aceea „Somawise” pornește de la ideea: să revenim mai întâi la corp, iar apoi vei învăța să-ți apreciezi și să-ți folosești mintea într-un mod mai productiv și mai conștient.

Cătălin Stanciu: Cred că este foarte greu să ne ascultăm corpul atunci când trăim tot timpul în mintea noastră, când spunem că doar creierul este soluția, nu și corpul.

Luke Sniewski: Exact aceasta este problema în care se regăsesc cei mai mulți oameni. Trăiesc în mintea lor. Trăiesc într-o realitate imaginară, în loc să trăiască în corp, ceea ce le-ar permite să participe direct la propria viață.

Cătălin Stanciu: Uneori mintea este imaginară, dar corpul ne amintește ce este adevărat.

Luke Sniewski: Corect. Foarte bine spus.

Cătălin Stanciu: O persoană poate să-și înțeleagă foarte bine trauma și, cu toate acestea, să continue să repete aceleași tipare. Ce poate realiza lucrul cu corpul atunci când insightul psihologic și terapia narativă sau terapia prin conversație par să nu mai producă rezultate?

Luke Sniewski: Este o experiență foarte frecventă: oamenii merg la terapie și descoperă anumite adevăruri. Au un insight. Se aprinde beculețul și lucrurile devin clare: „Aha, asta mi s-a întâmplat.” Dar insightul este doar primul pas. Pentru că, atunci când aflăm sau descoperim ce ni s-a întâmplat, trebuie să înțelegem că ceea ce ni s-a întâmplat a creat și o anumită condiționare în sistemul nervos. A catalizat comportamente adaptative și a condiționat anumite obiceiuri menite să ne protejeze de suferințe și dureri viitoare. Așadar, când descoperim: „Aha, asta mi s-a întâmplat”, acesta este doar primul pas. Al doilea este: cum decondiționez un sistem nervos care poartă acum consecințele lucrurilor care mi s-au întâmplat? Să-ți dau un exemplu. Să presupunem că descopăr că am fost abuzat de unul dintre părinți și că acest lucru a influențat modul în care interacționez, ca adult, cu o persoană de același sex cu părintele respectiv. Să spunem că un copil este lovit de tatăl său, iar mai târziu, în viața adultă, își dă seama că se teme foarte mult de figurile masculine de autoritate sau că îi este greu să se exprime, să spună ceea ce gândește ori să-și susțină propriul adevăr în fața unui bărbat. Desigur, merge la terapie și spune: „Acum înțeleg. Asta mi s-a întâmplat când eram copil și de aceea îmi este atât de greu să relaționez cu bărbații asupra cărora proiectez acest rol.” Dar comportamentul nu dispare doar pentru că acum înțelegi ce s-a întâmplat. Condiționarea sistemului nervos există în continuare, se activează în continuare, pune stăpânire pe noi și continuă să dicteze felul în care reacționăm. Terapia somatică presupune să mergem către energia aflată sub aceste mecanisme, către emoțiile îngropate, către acea teamă profundă, permițând corpului să elibereze tensiunea pe care nu a avut niciodată posibilitatea să o trăiască în siguranță. Acest lucru ne permite să intrăm în relațiile vieții cotidiene fără ca sistemul nostru nervos să fie permanent în stare de alertă, reacționând ca și cum pericolul ar fi mereu prezent.

Cătălin Stanciu: Crezi că unei femei îi este mai ușor să-și înțeleagă și să-și asculte corpul și emoțiile sau este doar un stereotip?

Luke Sniewski: Cred că este un stereotip foarte răspândit. Și este o concepție greșită importantă, despre care merită să vorbim. Există credința comună că femeile sunt mai emoționale decât bărbații. Eu cred că acest lucru este fals și îți voi explica de ce. Să ne imaginăm o situație în care un bărbat își evită emoțiile prin faptul că nu spune nimic și se retrage. Este, din nou, o situație frecventă: „Nu, nu voi vorbi despre asta. Voi ține totul în mine.” Acum să ne imaginăm o situație diferită, în care o femeie își poate evita și ea emoțiile, dar nu ascunzându-le, ci exprimându-le. Nici ea nu își permite neapărat să-și simtă emoțiile în profunzime, pentru că vorbește despre ele, le proiectează în exterior, încercând astfel să scape de ele. Iar combinația dintre aceste două comportamente contribuie la mitul atât de răspândit potrivit căruia femeile ar fi mai emoționale decât bărbații. Însă a fi conectat la propriile emoții presupune să le simți, nu neapărat să reacționezi exteriorizându-le prin simpla lor exprimare. Uneori, această exprimare poate reprezenta o formă inconștientă de evitare și poate fi chiar iresponsabilă. Ambele sexe, ambele genuri, ambii parteneri — indiferent cum vrem să formulăm — tind să-și evite emoțiile în moduri diferite. Uneori această evitare arată așa cum spune stereotipul: nu vorbești despre ele. Alteori ia forma despre care se vorbește mai puțin: le verși pur și simplu asupra celorlalți.

Cătălin Stanciu: Într-o cultură în care aproape orice formă de suferință este explicată tot mai mult prin prisma traumei, există riscul de a transforma trauma într-o explicație universală?

Luke Sniewski: De fapt, sunt de acord cu întrebarea ta, în sensul că prefer să folosesc termenul „traumă” în sensul său cel mai general, universal. Așa cum nu-mi place cuvântul „adicție”, pentru că este asociat cu stigmatizarea și rușinea, nu-mi place nici atunci când termenul „traumă” este asociat exclusiv cu ceva îngrozitor. Pentru mine, trauma reprezintă condiționarea care se produce în corpul nostru ca urmare a lucrurilor care ni s-au întâmplat, iar aceasta este o experiență umană universală. Este ceva ce am învățat din învățăturile lui Gabor Maté. Ne naștem asemenea unei pânze goale, după care suntem introduși în „cutia” psihologică a mediului celor care ne îngrijesc. Pereții acestei cutii sunt alcătuiți din diferite religii, experiențe, așteptări și reguli. Indiferent însă în ce cutie suntem așezați — fie că, la suprafață, pare traumatică sau protectoare — tot într-o cutie vom fi. Asta se întâmplă. Iar drumul vieții presupune ca omul să devină conștient de propria cutie și să se întrebe: „Vreau să continui să trăiesc în această cutie sau nu?” Iar aceasta este o alegere. Și pentru că „traumă” este cuvântul folosit astăzi, termenul vine la pachet cu tot felul de interpretări devenite populare, care nu mai înseamnă mare lucru. De aceea prefer o explicație mai obiectivă a traumei: este o experiență umană universală. Asta nu înseamnă că minimalizez faptul că există lucruri grave, serioase și tragice care li se întâmplă copiilor și care nu ar trebui să i se întâmple niciunui copil. Dar, cel mai adesea, oamenii care ajung la terapie sunt tocmai cei care își minimalizează propria experiență, spunând: „Ah, nu a fost chiar atât de rău. Nu am dus-o chiar atât de rău.” Fără să înțeleagă că și ei au fost condiționați, la fel ca oricine altcineva, pentru simplul fapt că sunt oameni.

Cătălin Stanciu: Eram foarte curios pentru că lucrez cu copii care au fost abuzați sexual, iar abuzul este o realitate. Uneori mă gândesc la două tipuri de traumă — small-t trauma / big-T trauma — având în vedere consecințele lor.

Luke Sniewski: Da. Exact. Poți crede că ai avut o trauma cu „t” mic, dar ea tot a avut un impact asupra sistemului tău nervos.

Cătălin Stanciu: Poate fi același lucru. Iar mecanismele sunt aceleași.

Luke Sniewski: Exact. Mecanismele sunt exact aceleași. Și mai există ceva ce trauma cu „T” mare și trauma cu „t” mic au în comun: nu noi le-am pus acolo, dar este responsabilitatea noastră să ne eliberăm de ele. Iar acest lucru este valabil atât pentru trauma cu „t” mic, cât și pentru trauma cu „T” mare. Uneori, cel mai dificil lucru pentru cineva care a trecut printr-o traumă cu „T” mare este să se desprindă de povestea victimizării și să se îndrepte către o poveste a vindecării conștiente și a responsabilității personale. Nu este vina persoanei. Asta este adevărat. Dar, indiferent cât am acuza sau am arăta cu degetul, realitatea este că urmările trecutului nostru există acum în corpul nostru, în momentul prezent. Ceea ce înseamnă că, în cele din urmă, responsabilitatea de a merge dincolo de ele ne aparține.

Cătălin Stanciu: Nu vreau să spun despre mine „eu sunt trauma”. Eu nu sunt trauma.

Luke Sniewski: Da. Exact. Ai înțeles.

Cătălin Stanciu: Din experiența ta, care sunt cele mai nerealiste așteptări cu care vin clienții în terapie?

Luke Sniewski: Vorbesc foarte mult despre asta. Se întâmplă atunci când clienții vin la terapie și vor să scape de anumite părți ale lor: „Nu vreau să-mi mai simt tristețea. Nu mai vreau să simt anxietate. Nu mai vreau să mă simt deprimat.” Ori de câte ori începem un demers terapeutic pornind de la propoziția „vreau să scap de ceva”, ne îndreptăm către o fundătură. Schimbarea nu este liniară și nu înseamnă că trebuie să ajungem în altă parte. Schimbarea înseamnă să învățăm să ne raportăm diferit la experiența noastră din momentul prezent. În terapia prin conversație aș formula lucrurile astfel: terapia presupune să lucrăm atât cu mintea, cât și cu corpul. Chiar dacă eu pun foarte mult accent pe lucrul cu corpul, trebuie să lucrăm mult și cu mintea. În plan mental, demersul terapeutic presupune trecerea dintr-un spațiu al învinovățirii, al judecății de sine și al criticii către unul al înțelegerii, acceptării și compasiunii. Atunci când trecem de la judecată la compasiune, se schimbă modul în care ne raportăm la propria experiență. Pentru că, dintr-odată, în loc ca cineva să simtă tristețe și să spună: „Nu vreau să simt asta”, poate spune: „Ah, aceasta este tristețea pe care copilul din mine nu a avut niciodată ocazia să o simtă.” Schimbarea modului în care înțelegem lucrurile modifică felul în care ne apropiem de această experiență. Schimbă felul în care o numim. Schimbă felul în care o trăim. De aceea, parcursul mental este atât de important. Din perspectivă somatică, avem nevoie să încetinim și să-i oferim corpului spațiul necesar pentru a procesa și integra experiențele și emoțiile pe care nu am avut niciodată posibilitatea să le ducem până la capăt, pentru că nu a existat un cadru sigur în care să le putem simți. Având înțelegerea mentală potrivită, devenim capabili să facem acest lucru. Așa și de aceea lucrează împreună mintea și corpul. Mintea este paznicul porții către corp. Odată ce dobândim acces la corp în cadrul sigur creat de relația terapeutică, fiziologia clientului poate duce la capăt ceva ce a fost ținut înăuntru, reprimat, pentru foarte mult timp.

Dr. Luke Sniewski

este terapeut somatic, educator, autor și fondator al Somawise. Practician și mentor în metoda Compassionate Inquiry, cu o experiență de peste 20 de ani în domeniul sănătății și al stării de bine, Luke sprijină atât persoanele, cât și profesioniștii să exploreze tiparele inconștiente, să restabilească legătura cu propriul corp și să dezvolte un nivel mai profund de conștientizare, autenticitate și libertate.

Cartea „Somawise” poate fi achiziționată de aici