Mariana Gunță, Pasta neagră a pixului, Brumar, 2020

Am redescoperit poezia adevărată citind Mariana Gunță, Pasta neagră a pixului, (Brumar, 2020). Scrie cu cărbune, nu cu pastă, Mariana, efervescența unei nonșalanțe învăluită într-o realitate sinistră. Ferestre uitate de timp gonind sub privirile trecătorilor, aceleași care o adăpostesc pe ea, vocea veșnic neliniștită, murmurând un cântec pe care nimeni nu îl aude. Când scriu despre poezia Marianei mă simt parte din universul ei, prin scrisul ei m-am întors la teribilii ani ai căutărilor, ai căilor pierdute. 

Permanenta autopsihanaliză lirică duce până la regrez, până la sastițire, Mariana critică societatea, critică un alter ego fărâmițat care nu se poate recompune nici pentru evenimente banale. Alienarea, haosul și protestul mocnit se întrepătrund într-o manieră cataleptică de a scrie. 

Nu regret nimic din ceea ce n-am citit la timp, pentru că mi se pare că acum este timpul cărții Pasta neagră a pixului, într-o societate care mizează pe producție, care neglijează starea psihică a indivizilor ridică semne de întrebare și în continuarea acestora vine poezia Marianei Gunță, poezie care m-a făcut să mă gândesc la poezia Marianei Marin. 

Capătul cerului Marianei Gunță nu are capăt, ca să-l parafrazez pe Constantin Virgil Bănescu:

Atentă la trecerea anotimpurilor lirica este centrată pe curgerea timpului, de parcă se așteaptă ceva anume, de parcă nici timpul nu mai are răbdare:

Orice om cu un moral la pământ, citind poezia de aici, se ridică, își dă seama, după săptămâni la rând de muncă, de faptul că adevătata viață înseamnă ca din când în când să descoperi asemenea poezii, e ca și cum ar fi dizolvat toată oboseala. Ar fi simplu de zis, că deși nu am cunoscut-o pe Mariana, i-aș fi dat ani ca să mai scrie, însă niciodată versurile nu pot fi întrerupte de moarte, ele doar tac un timp, apoi se aud iar și iar și iar. 

Am trăit poezia Marianei pe terasa casei, ca și cum asta era propria mea viață, poezia ei are capacitatea de a purta cititori în stări intense. Nopțile din carte sunt ca niște eternități repetate, insomniile sunt repetitive și tot ce e rău vine de nicăieri și intră în miezul conștiinței.

Fiecare fila a poezii de aici descoperim un soi de oboseală o stare de latență fizică și metal fizică, care vine odată cu diverse forme de tulburare afectivă. Laitmotivul poemelor pe care le scrie Mariana Gunță în Pasta neagra pixului se referă la oboseala sufletească și incapacitatea de a pune capăt bun unei forme continua de activitate intensă interioară inopinată bhutan bun. Finalul unui șir lung de stări intense dureroase somatizante înseamnă de fapt finalul firului vieții:

GABRIELA FECEORU

Gabriela Feceoru este o poetă româncă feministă (n. 1993, Petroșani). Absolventă a Masteratului Istoria Literaturii și Sistemul Critici Literare, UMFST „George Emil Palade” Târgu Mureș. Are patru volume de poeme publicate, blister, Cartea Românească, 2017; vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv Charmides, 2019; Aștept primăvara și vine – Dragoș, Casa de pariuri literare, 2022; vax, Charmides, 2022. Colaborează cu diverse reviste literare și platforme: Prăvălia culturală, planetababel.ro, DLITE, Discobolul; Zona nouă; Astra; Steaua; Familia; Bucovina literară; Apostrof; România literară, Banchetul, Literatura de azi. A lucrat la revista Vatra și la monden.ro. Este fondatorul și administratorul blogului literar gabrielascrie.ro. Apare în antologii #Rezist!Poezia, Paralela 45; 2017; Poezie călătoare, vol II, Cartea de după, 2021; Singuraticele, Neverland, 2021;

Nominalizări: Premiul Național pentru debut în poezie ”Iustin Panța”, 2017; Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM, 2018; Bac-Fest. Festival Național George Bacovia, secțiunea debut, 2018; Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatura scrisă de femei, secțiunea debut 2018; Premiile „Sofia Nădejde” (ediția a III- a) pentru Literatură Scrisă de Femei, secțiunea poezie 2020 pentru volumul Vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv (Editura Charmides, 2019);