Rămânând înscris în aceeași estetică a religiosului feeric cu care ne-a obișnuit până acum – în Patruzeci şi unu. Eu, surdo-mutul (ed. Tracus Arte, 2018) și în Lacrima Tatălui (ed. Casa de pariuri literare, 2022) –, poetul Romeo Aurelian Ilie construiește în cel mai recent volum al său, Liniștea de a doua zi (ed. Charmides, 2024, cu ilustrațiile autorului), într-un mod atipic pentru poezia din prezent, un spațiu-timp mitic, ce iese la suprafața vizibilă a lucrurilor odată cu retragerea inaugurală a apelor. Referindu-se la mit în Seminarul XVII, L’envers de la psychanalyse (1969-1970), Jacques Lacan preciza că mitul oferă o formulă discursivă unui lucru ce nu poate fi transmis mai departe în definiția adevărului, din moment ce adevărul e tautologic și nu se poate sprijini decât pe sine însuși. În acest sens, creația poetică a lui Romeo primește atributele unui mit personal. Discursul volumului se organizează în patru capitole, urmând fiecare în parte sau la modul amalgamat, câte o temă-cheie pentru scriitura lui Romeo: Născut de ziua potopului – nașterea și părăsirea mediului placentar, Cruci & wc-uri – utilitatea deșeului în cotidian și în scriitură, I.A. – R.A.I. – raportul cu alteritatea robotică, Liniștea de a doua zi – iminența iubirii și calea spre veșnicie.
În prima parte, nașterea sinelui și ivirea sa pe lume în calitate de identitate poetică nu se pot desfășura decât într-un cadru al rescrierii mitului fondator al umanității creștine într-o manieră personală. Credința într-o umanitate ce-și poate găsi singură salvarea nu se fondează într-o iluzie parțială sau într-o fantasmă infantilă insuficient dezvoltată, ci ea dirijează întregul motor religios al rescrierii biblice. Dacă Sigmund Freud susținea în Totem și tabu (1913) că religia s-a edificat în contextul uciderii tatălui și al ivirii culpabilității, adică pe o remușcare atașată demersului criminal, în cazul de față există o parte a iubirii nefructificate care a rămas ascunsă, iar Romeo intuiește că aceasta se întoarce sub diverse forme ceremoniale după trecerea inaugurală la act: „M-am născut/ în ziua în care/ a început potopul./ Pe moașă a lovit-o un trăsnet/ chiar după ce mi-a tăiat buricul/ cu silexul./ Pe mama au luat-o apele/ cu cea dintâi viitură./ Despre tata/ nu știu nimic;/ în vremea aceea/ mulţi bărbaţi mergeau/ la vânătoare de zei/ și mureau pe câmpuri,/ cu îndoiala înfiptă-n suflet.” (p. 9) În imediata vecinătate a pierderii busolei paterne, are loc o nouă experiență a elementului simbolic ce se regăsește în diferite animale totemice (leul), într-o floare ce face trimitere la pântecul mamei sau într-un înger care trebuie să poarte o haină-trup și care ar putea corespunde vocii poetului, pe de-o parte, sau proiecției sale imaginare, pe de alta. Vocea se corelează pulsiunii invocante, potrivit lui Lacan, adică modalității de a viza și de a obține înțelegere, pe când proiecția ține de pulsiunea scopică, adică de faptul de a fi privit și văzut. Evenimentul potopului se încarcă de semnificații multiple și în mai multe direcții, chiar divergente, deoarece poetul dorește să se debaraseze de trecutul păcătos al umanității și se poziționează în persoana pruncului din iesle, protejat de lichidul amniotic al burții mamei. Pentru psihanalistul Otto Rank, pe care Freud îl considera un fiu adoptiv, traumatismul nașterii (descris în studiul cu același nume, Das Trauma der Geburt, 1924) nu se reduce la simpla aducere pe lume a copiilor, ci la o pierdere ce nu mai poate fi recuperată, o catastrofă originară, de unde avem explicația relației contradictorii cu mama în multe rânduri. Aici, în prima parte, este vorba despre un episod al unei noi înscrieri în lume și în rândul oamenilor, respectiv într-o titulatură a frumuseții durabile de data aceasta, căci un al doilea potop ar fi aproape imposibil: „Dar mai întâi/ dă la o parte paiele,/ mamă,/ și umple ieslea/ cu lacrimile tale./ Căci prin potop se cuvine/ să-mi încep nemurirea/ cum tot prin potop/ m-am născut.” (p. 48)
Fig. 1: ilustrație din prima parte
Cruci & wc-uri, a doua parte a volumului, m-a dus inevitabil cu gândul la ready-made-ul lui Duchamp din 1917, WC-ul cu utilitate de fântână, și la filmul lui Wim Wenders din 2023, Perfect Days. WC-urile lui Romeo traduc o serialitate sau o repetiție semnificativă a deșeului în societatea contemporană, desigur, redată într-un mod poetic subtil, din nou cu accente grave pe vinovăția „societății spectacolului” (sintagma îi aparține lui Guy Debord, La société du spectacle, 1967). Pentru personajul lui Wenders, Hirayama, deșeul devine, în înșiruirea „zilelor perfecte”, o metaforă a dorinței indestructibile și de neclintit de a se debarasa de simptomele deranjante și de a-i lustrui pe semenii din jur. În Liniștea de a doua zi, wc-ul primește simbolistica și chiar exigența reînnoirii constante atât la nivel de crez propriu, cât și la nivel de scriitură. De remarcat câteva imagini care persistă după încheierea lecturii: sfinții care stau pe stâlpii unde-și fac nevoile, inocența care se află mereu de partea celui care curăță, un monolog al wc-ului, ca martor al nelegiuirilor și desfrânărilor umane de tot felul, ironia cu partea plină a paharului – ergo, a wc-ului –, de unde s-ar putea trage concluzia distrugerii pline pe care ființa umană o aduce materiei mai ales prin dejecțiile sale, nu în ultimul rând comparația dejecției cu o proaspătă „gură de aer” tocmai în finalul părții a doua. Reproduc aici întregul poem Confesiunea toaletei (pp. 72-73):„Buni sau răi,/ sfinţi sau nebuni,/ regi sau ţărani,/ toţi deopotrivă/ au trecut pe aici./ și asta îi face/ întru totul egali./ Cei mai mulţi vin/ să își golească pântecul/ sau vezica urinară,/ unii vin să vomite/ surplusul de alcool/ sau de grăsimi/ alţii să facă sex/ departe de ochii/ indiscreţi ai lumii./ Dragoste/ nu-mi amintesc/ să fi făcut cineva/ aici./ Dar sigur s-au conceput/ ceva copii aici/ cum tot sigur/ alţii au fost avortaţi/ și aruncaţi/ tot aici./ Din când în când,/ la mine/ mai vine câte o fată,/ sau câte un băiat,/ lasă capacul,/ se așează încet/ și doar plânge/ cu nouă rânduri de lacrimi/ câte o iubire pierdută./ Atunci mă spăl și eu/ cu adevărat/ de toate nelegiuirile/ ce se petrec aici/ fără voia mea.”
Dacă ar fi să avansez în interpretarea psihanalitică, aș mai adăuga și că într-o conferință de la Bordeaux, din 1967, Jacques Lacan lansează ideea conform căreia persoana umană, în ciuda rușinii de care poate da dovadă, este singurul „animal” care nu știe ce să facă cu evacuarea deșeurilor. Unele animale îngroapă deșeul cu pricepere, ascunzându-i până și urma. Cum ne putem descurca însă cu ceea ce cade de sus, de deasupra noastră și dinăuntrul nostru? Iată cum evacuarea deșeului pune întotdeauna probleme, dar ea indică, fapt și mai interesant, că cel care produce deșeul dispune de un interior (afirmă tot Lacan în conferința din 1975, la Institutul de Tehnologie din Massachusetts). Prin urmare, abuzăm de actul de a curăța deșeul din wc nu doar pentru a scoate la iveală frumusețea și imacularea vasului de toaletă, ci și pentru a ne restitui nouă înșine mai demni.
Fig. 2: ilustrație din a doua parte
A treia parte, ce poartă ca titlu un joc de abrevieri între inteligența artificială și propriul nume – I.A. – R.A.I. –, reia tonul sentețios și de autocondamnare specific umană din a doua parte a volumului. Ceea ce aduce ca noutate în relația dintre poezie și mașinăria imitativă este conștientizarea absenței nu doar a sufletului, ci și a identității: „un singur lucru/ nu-mi cere/ să îţi spun/ cine sunt/ și ce simt.” (p. 83) Astfel, dacă identitatea proprie lipsește, într-o redundanță psihotică repetitivă, fără interpretare singulară și fără dorință intrinsecă, evoluția în reproducerea limbii umane și a limbajului natural sunt lipsite de substanță și, practic, se edifică pe un eșafodaj inconsistent. Peste ele planează o suferință aflată în moarte clinică și în incapacitate de tratament: „vei fi atât/ de perfect/ încât vei fi/ imposibil de iubit.” (p. 87) În același cadru al robotului fără sentimente intră și creația poeziei de dragoste, care nu se mai poate numi astfel, dragostea fiind un vector cu dublu sens, deși rapiditatea cu care ea e articulată este de invidiat. Romeo revine, prin forța taumaturgică a poeziei, la iubirea care ar trebui să fie impulsul oricărei mișcări sau acțiuni, trasând poate inconștient în poemele sale urma Epistolei întâi către Corinteni a Apostolului Pavel: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.”
Fig. 3: ilustrație din a treia parte
Ultima parte, Liniștea de a doua zi, se raportează la o lumină a iubirii apărută înainte de crearea lumii și pe care eul poetului, născut imediat după potop, are menirea să o facă vizibilă și să o împărtășească semenilor săi. „Femeia perfectă” (din prolog), un ideal irealizabil la care aspiră, totuși, poetul, este din ordinul divin, supraomenesc, vizând dezideratul hristic imediat al Învierii „noli me tangere”. Interdicția atingerii ar confirma astfel că legătura dintre persoana mundană și cea divină nu mai este una fizică, ci de alt grad, reînnoită, ea se cere tratată și privită cu alți ochi. Femeia, dar mai ales sexualitatea ei, nu se pot cunoaște în întregime, cele două sunt de domeniul enigmei și al „continentului negru” (formula lui Freud) ce barează explorarea, adesea impenetrabile și ostile. Romeo scrie: „Mă sperie femeia perfectă/ când o văd,/ în mintea mea se declanșează/ efectul de noli me tangere./ De aceea,/ în primul rând,/ la o femeie/ caut defectul./ Să aibă un lob al unei urechi/ mai mic decât celălalt,/ să aibă nasul cârn,/ privirea speriată/ zâmbetul ușor împiedicat,/ un cearcăn mai mare,/ un rid mai adânc,/ pieliţa de la unghia/ degetului mic,/ uitată netăiată/ sau cel mai bine,/ să aibă o cameră în plus/ la inimă.” (p. 105) Metafora „o cameră în plus la inimă” traduce o religiozitate amoroasă care se cere îndeplinită numaidecât, Romeo rămânând adeptul unei poezii de dragoste legate sangvin de motivul învierii creștine. Nimic surprinzător, căci păcatul cărnii este admis și chiar indispensabil în calea către salvarea personală. Ar fi vorba așadar despre recuperarea unei juisări pierdute, dihotomice, sentimentul religios fiind sacrificat adesea în favoarea celui amoros și invers. Poetul se întreabă retoric dacă iubirea îngerească ar putea fi posibilă încă din această viață, laolaltă cu cea carnală, căci există și multe alte feluri de iubire. Sau dacă cele două ar fi două fațete ale aceleiași trăiri. În varianta în care împlinirea amoroasă nu are de suferit, există, totuși, un preț de plătit și anume promisiunea unei veșnicii „îngerești” și „asexuate” care, fără drept de apel, poate reprezenta ceva nemaipomenit de înspăimântător. Închei cu redarea penultimei secvențe a volumului, care confirmă durerea resimțită de pe urma dihotomiei imposibil de rezolvat deocamdată: „Există un anotimp/ în care femeile/ se nasc pure/ goale și frumoase/ în copaci/ și alunecă coapte/ spre poale/ în poziţie de îmbrăţișare./ Dar un zeu păgân,/ hâtru și hain/ a pus o vrajă/ peste bărbaţi/ ca tocmai în acest/ anotimp/ să hiberneze/ cu ochii sticloși/ în monitoare/ pe pornhub.” (Anotimpul femeilor, p. 149) Dar dacă toate acestea reprezintă liniștea de a doua zi, cum ar fi rostită poetic liniștea de dinaintea furtunii?
Fig. 4: ilustrație din a patra parte
Noemina Câmpean este poetă, eseistă și practică psihanaliza în România și în Franța.
Deține un doctorat Summa cum laudae în Filologie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (2016), Facultatea de Litere, cu teza „August Strindberg și Ingmar Bergman. Perspective comparatiste asupra durerii inocentului” (devenită ulterior carte publicată în 2018, Școala Ardeleană & Eikon Cluj Napoca), pentru care a obținut o bursă de studii doctorale la Academia Română din București.
Noemina organizează Colocviul Internațional de Cinema, Teatru și Psihanaliză (2018-2023). A publicat articole despre relația polimorfă dintre cinema, teatru și psihanaliză la Strindberg, Bergman, O’Neill, Herzog, Zanussi, Jelinek, Haneke, Beckett, Milo Rau ș.a.m.d. A beneficiat de stagii de cercetare la Universitatea Jean Moulin Lyon 3, Franța, și la Universitatea din Copenhaga, Danemarca. Volume de poezie publicate: Nudul lui Pilat (București, 2005); Culori ectopice (București, 2022). Semnează rubrica „Film și Psihanaliză în Gazeta Dâmboviței”
Premii literare: Marele Premiu al Festivalului de poezie Nicolae Labiş şi Premiul revistei Luceafărul, ed. a XXXV-a, Suceava, 2003; Premiul I la etapa naţională a Festivalului de literatură Efigii lirice, ed. a III-a, Târgovişte, 2003; Premiul de debut al Festivalului de Poezie Romulus Guga, ed. a XI-a, Tîrgu- Mureș, 2003; Premiul Fundației Culturale Vasile Netea la Concursul județean de poezie Serafim Duicu, ed. a III-a, Târgu-Mureș, 2003; Premiul al III-lea al Festivalului Naţional de literatură Tudor Arghezi, secțiunea Bilete de papagal, ed. a XXIV-a, Tîrgu Cărbuneşti, 2004; Premiul DJCCPCN Mureș la Festivalul Național de Poezie Religioasă Credo, ed. a IV-a, Reghin, 2004; Premiul Editurii Tipomur și al DJCCPCN Mureș la Festivalul de Poezie Romulus Guga, ed. a XII-a, Tîrgu-Mureș, 2004; Premiul al III-lea al Festivalului Naţional de literatură Moştenirea Văcăreştilor, Târgovişte, 2004; Premiul al II-lea al Concursului Naţional de Poezie George Suru – sub semnul de taină, ed. a XII-a, Caransebeş, 2005; Premiul Fundației Vasile Netea pentru volumul Nudul lui Pilat la Festivalul de Poezie Romulus Guga, ed. a XIII-a, Tîrgu-Mureș, 2005; Premiul Naţional Junior al Uniunii Scriitorilor din România şi M.E.C. pentru vol. Nudul lui Pilat, Bucureşti, 2005; Premiul pentru poezie al Cenaclului Săgetătorul la Concursul Naţional Tinere Condeie, ed. a XXXVIII-a, 2005.
