Zilele trecute, revenit în București, eram curios să aflu ce s-a întâmplat cu casa lui Simon. Îndată ce am sosit, mi-am lăsat bagajele la hotel și mi-am dorit să revăd tot cartierul evreiesc, taximetristul cu un aer încurcat aștepta o adresă exactă, o stradă, un număr, i-am zis atunci să mă ducă oriunde în cartierul evreiesc, dar nici asta nu a fost de folos, poate era prea tânăr, am chibzuit un minut și da, sigur că da, cum de uitasem, i-am dat ca reper sinagoga Malbim. Însă nu auzise niciodată de numele ăsta, nici măcar GPS-ul interogat de câteva ori nu a putut să îl scoată din încurcătură. Un tip serviabil taximetristul meu, dar și ușor de descurajat. A stat câteva clipe pe gânduri privind în gol și mângâindu-și ceafa a neputință, dar până la urmă s-a urnit la drum și a găsit cumva Templul Coral și Teatrul Evreiesc, câteva firimituri de istorie ce au rămas presărate în urmă. De fapt, nu mai exista! Întregul cartier fusese pus la pămînt, de aici și confuzia bietului șofer de taxi, mai toate casele au fost pur și simplu rase de lamele buldozerelor și înlocuite cu niște blocuri anoste și de-acum prăfuite, aliniate plicticos de-a lungul noilor străzi și bule- varde! La adăpostul cutremurului, regimul comunist desăvârșise dezastrul, dar nu numai în cartierul evreiesc, dând în felul acesta frâu liber viziunii arhitectonice de inspirație coreană a dictatorului român. Toate astea aveam să le aflu în aceeași seară în barul hotelului unde mă cazasem și unde un bătrân și erudit bău- tor profesionist mi-a povestit pe îndelete toată istoria orașului cerându-mi în schimb doar o sticlă de coniac, căci eram francez, nu-i așa?

Dar… îmi cer scuze, m-am luat cu vorba și m-am îndepărtat de subiect, e unul din defectele mele. Unde rămăsesem?

Davide a ridicat atunci privirea de la albul feței de masă către Weinberg și căuta să citească pe chipul lui nuanța de ironie pe care o bănuise în întrebare. Ce era asta, voia să vadă dacă fusese atent, sau ce? Dar chipul lui Weinberg rămăsese liniștit, iar ochii blajini și întrebători păreau mai curând semnul unui ajutor pe care îl aștepta din partea lui.

— Vorbeați de vizita în București și de însoțitorul, ajutorul dumneavoastră român.

— Da, Simon. Reiau. Simon își dorea cu ardoare ca fiul lui să crească într-o lume liberă, se săturase, îmi spunea, de fățărnicie, de falsitate, de lipsuri elementare și de mizeria delațiunilor, voia să colinde lumea și visa, plănuia în taină să emigreze împreună cu toată familia în Israel. Probabil că știți că lucrul ăsta era imposibil în România lui Ceaușescu fără un ajutor din afară, dar regimul comunist găsise o soluție dementă și începuse de câțiva ani să-și vândă etnicii evrei și germani ca pe niște vite scoase la licitație.

Prețul pe cap de emigrant nu era fix, putea ajunge și până la 20.000 de dolari, iar dacă regimul băga de seamă că are cine plăti mai mult de-atât, infamului semnatar al cererii de emigrare i se înscena și o ares- tare, cu cât mai lungă, cu-atât mai de efect, lucru care nu făcea altceva decât să dubleze prețul tranzacției.

Simon cunoștea foarte bine toate lucrurile acestea, ba chiar știa și conturile elvețiene ale statului român unde trebuiau trimiși banii. Ezitase până atunci să facă pasul decisiv pentru că știa ce calvar ar fi urmat să îndure toți ai lui, dar cutremurul l-a determinat să-și ia în sfârșit inima în dinți, își pierduse casa și era conștient că familia lui nu mai poate spera la o locu- ință decentă într-un viitor prea apropiat.

În plus, se pare că Ceaușescu a fost extrem de iritat, scandalizat de-a binelea să afle că românii dețineau încă numeroase opere de artă, adevărate valori de patrimoniu. La ordinele lui, tot ce era scos de sub dărâmături sau din casele parțial avariate era imediat pus la păstrare în depozite ale statului. Sub acest pretext al protejării lucrărilor de artă avea loc confiscarea lor fără scrupule, de cele mai multe ori în lipsa vreunui document semnat, în fond erau toate bunuri ale întregului popor, nu-i așa?

Dan Ivan (n. 1958)

a absolvit Liceul „Sfântul Sava“ din București. A urmat cursurile Facultății de Medicină și Farmacie „Carol Davila“, pe care le-a încheiat în 1984. A profesat ca medic timp de opt ani. Apoi a străbătut o lungă carieră de corporatist în domeniul farmaceutic. Din 2016, s-a stabilit în Carintia, Austria. A debutat în poezie cu volumul Pe străzi. Harap-Alb (2017). Romanul Mila 23, apărut în 2019 la editura Nemira, reprezintă debutul său în proză.

Romanul Cămașa roșie apare la finalul lui 2024 la Letras.