„Dimpotrivă, experiența zilnică mă învăța ce rezistență îndârjită opune inconștientul tendințelor conștiinței.”

                                                                                          C. G. J.

Nu credeam c-o să-l las deoparte pe Jung pentru Henry Miller, dar unele lucruri depășesc capacitatea noastră de înțelegere. Pe primul îl citesc fiindcă e un mentor al spiritului meu greu de strunit, pe-al doilea – ca să-l justific pe primul. Toate analizele literar-existențiale pe care le întreprind, în timp ce le parcurg textele, au loc în infinitul ocean neuronal care mă transformă. N-aș fi bănuit, însă am făcut-o. Și, înainte de-a schimba aerul rece și sănătos al Elveției cu halena fetidă a Franței, am ațipit:

Nu era trecut de 12 p.m. În apropiere de restaurantul Perla, mă grăbeam să urc faleza râului și-apoi s-o iau la vale, printre buruienile de pe mal sau direct pe ponton, cu caiacul sub braț, ieșind dintr-un spațiu tainic (căci așa se-ntâmplă pe meleagurile onirice), cu dorința de-a pescui la râmă, broască artificială ori la linguriță rotativă, aruncând năluca pentru răpitori cât mai departe, recuperând-o atent, cu tactul pescarului obișnuit cu succesele.

La un moment dat, mi-a ajuns la brâu. Mă aflam într-o barcă. Mureșul e o apă murdară, neprielnică scăldatului. Amiaza se sfârșise, era ora vecerniei. Stăteam la pândă, în mijlocul brusturilor, admirând oglindirea soarelui în lichidul ce candea din ce în ce mai tare, și mă frecam de bulbucii kakí (urina porcilor dospiți în fermele din amonte) ce se prelingeau înspre mine. Traversam inima râului, deplasându-mă contra curentului, ca s-ajung la liman, puțin mai sus, unde (în vreme ce mă dezechipam sau mă pregăteam de o nouă „tură”) am răspuns negativ la întrebarea „Ai prins ceva?”

Mă întâmpinase o domnișoară pe care am recunoscut-o mai târziu. Semăna cu mama, la tinerețe. Pricepea că-s ud… În izmene albe și cu părul șiroind…

Presupun că put ca naiba, iar ei îi arde de pești – tot ce-am avut de spus.

⁕

Noapte. Așteptam pe cineva. Nu aflasem cu cine urma să mă întâlnesc. Doar intuiam. Străzile din intersecție, perfect luminate. A sosit. Era V. – un vechi coleg de gimnaziu. Senzație vagă de împlinire.

Ne plimbam (ba per pedes, ba cu țoaclele) printr-o localitate anonimă, de a cărei infrastructuri excelente ne bucuram discret. Conversam în interior. Drumul asfaltat, cu garduri mari, vopsite-n alb, ce mărgineau gazoanele tunse recent, dădea impresia că am fi circulat pe aleea unui parc, învăluiți de o fericire familiară, lipsită de obstacole.

Noi doi și bicicletele Pegas Kent: osatură metalică, ghidoane inoxidabile, șei lunguiețe, curbate. Înaintam fără o țintă precisă (întrucât oriunde am fi mers, ar fi fost bine), iradiați intermitent de felinarele cu încărcare solară, amplasate în vârful unor stâlpi de un metru jumate – mici obeliscuri ce ne flancau traseul (niște delimitări…? marcaje…?).

Pedalam îndărătul gardurilor, până ne-am despărțit. Atunci am luat-o, promenadă subită, la pas. Trotuarul din stânga și panta unei stradele (arădene?) cu o casă voluminoasă, pe aceeași parte. O clădire (sau mai multe, unite între ele) la capătul căreia strălucirea crepusculară scădea simțitor. Imobilul se ridica din lăturișul carosabilului printr-un parter înalt, iar ferestre cuprinzătoare, cu ancadramente stucate, împestrițau fațada.

La etaj, în prima încăpere, două geamuri pe colț, am observat o lumină difuză, propagată blând de către un lampadar incandescent, iar de lângă el (pe CD, casetă sau de pe banda modulantă a frecvențelor radio), piesa trupei The Cranberries, Just My Imagination, își făcea auzită prezența tulburătoare. Fereastra larg deschisă… Plasă de țânțari, nema.

Fiindcă-mi plăcea melodia, m-am oprit s-o ascult, rezemându-mi corpul de perete, un picior de sprijin, celălalt tras sub fund, cu talpa pe zid, ca starurile rock ale copilăriei. Un mecanism ce-mi măcina anima răvășită de o deziluzie eliberatoare. În dreapta mea, chiar în spate, așezată pe bancă (în picioare?), stătea o fată (o femeie?) pe care am ignorat-o.

Când m-am trezit, mi-am dat seama că V. (de a cărui dispariție din lumea „reală” nu eram încă sigur, știind doar că urma s-o mierlească: diagnosticat cu cancer la rinichi/ leucemie, telefonul primit în iarnă, tăcerea care a normalizat imprevizibilul, incertitudini fataliste, adolescenți în derivă, chiria care trebuie achitată, „maturitatea”, exodul italian, șantierul, prostia conaționalilor, revenirea-n țară, cenușiul cartierelor, scadența celor mai frumoși două’ș’cinci de ani, gânduri profesionale (glumesc), gânduri de lâncezit, terase, drum & bass și fecioare bacalaureate – nici ele măritate, nici noi căsătoriți…) era deja mort. Un interval problematic pentru forța brută a economiei românești, perioada integrărilor sociale, coitul de ocazie, munca degradantă, sculatul de dimineață și căcaturile ulterioare.

Nu mă-ntrerupeți, dom’le doctor! E imposibil să fim reduși la simboluri și interpretări. Astea-s chestii superficiale. Ce facem însă cu ceea ce știm despre noi? Ne mulțumim cu atât? Ziceți că nu l-ați citit pe Nietzsche. Eh! Nu sunteți singurul. Nici Freud nu l-a citit, dacă e să-i dăm crezare lui Jung. Prietenul meu – personajul lui Miller. Despre el să fie vorba în tot calabalâcul pe care-l port cu mine oriunde? O pomană peste ani? Fie-ți plata pentru ședință ușoară, că voiam să adaug ceva: amicul meu grafician, cel cu care-mi împărțeam porția de lut necesară orelor de modelaj artistic, pictorul crescut la sat, dar școlit la oraș, colegul meu de bancă N-A MURIT. A plecat cu bicicleta pe uliță, și nu s-a mai întors. Sunt convins că se plimbă și-acum.

Până ne-om revedea, ca să ne continuăm cursa.

ANDREI-CODRIN BUCUR

Miop din clasa a 12-a, deține un permis de conducere, cat. A și B, și nu intenționează să-și cumpere mașină și nici motocicletă. Iubește pisicile și florile pe care le îngrijesc alții. N-a zburat niciodată cu avionul, deși când era mic a vrut să devină cosmonaut. Scrie dintr-o pasiune încă neelucidată. Lucru pe care nu-l consideră atât de important. Își cunoaște deja anul morții. Nu-l întrebați dacă-i adevărat. O să nege.

În primăvara lui 2021 a publicat la Editura Tracus Arte volumul de versuri La bella Italia. (antipoeme jurnaliere) – volum câștigător al Premiului „Budila-Express”, în cadrul Concursului de debut în poezie „Alexandru Mușina”/2020 și nominalizat pentru Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum (2021).

Recomandă antologia Generația O Mie de Semne. 59 de poeți apăruți la Poșta redacției, Editura Casa de Pariuri Literare, 2022 – o carte în care veți găsi câteva dintre poeziile sale recente.